Mă căsătoresc ca să divorţez sau mă nasc ca să mor?

Cred că vi se pare o întrebare actuală mai degrabă decât banală, pentru că rezumă exact ceea ce trăim în minunatul secol XXI - divorţul a ajuns să fie mai proeminent în societatea noastră (şi aici includ şi biserica, indiferent de denominaţia ei) decât moralitatea biblică: căsătoria dintre un bărbat şi o femeie pe viaţă nu este un contract care expiră când vrea cineva, ci este un legământ unde am jurat (sau jurăm, pentru cei care nu au ajuns acolo deja) că vom sta cu partenerul până la moarte.

De ce trebuie să vorbim despre divorţ şi despre căsătorie în acelaşi context astăzi? Căsătoria a fost şi este planul lui Dumnezeu; atunci când ne gândim la divorţ, şi avem în context căsătoria, este cam acelaşi lucru cu a spune că ne gândim la moarte atunci când ne naştem - deşi nu avem noi atunci o raţiune şi o gândire precum a unui om adult. Cam acelaşi lucru se poate spune şi despre divorţ - ne gândim deja la ceea ce este rău şi noi nici măcar nu suntem maturi în cadrul căsniciei.

Într-un articol recent preluat de pe Huffington Post de către ziarul online gândul, un oarecare autor - care nu doresc să îi pomenesc numele aici - susţinea că, "bărbaţii care sunt în perioada în care se stabilizează financiar şi îşi câştigă independenţa din punct de vedere material trăiesc cu frica divorţului" (sursa aici).

Foarte ciudat ceea ce scrie acest fost coordonator din cadrul National Marriage Project (uitaţi-vă pe site-ul sursă şi vă veţi convinge de acest fapt) pentru că însăşi poziţia lui de fost coordonator lasă de dorit (adică... coordonator al Proiectului Căsniciei Naţionale). Dacă un astfel de om poate susţine faptul că libertatea financiară a unui bărbat - sau putem să punem aici şi femeia, pentru că noi am fost creaţi în mod egal de către Creatorul nostru - produce frica de necunoscutul din cadrul unei căsnicii, care stă să înceapă, atunci această fobie este mai degrabă un semn de egoism decât de preluarea de responsabilităţi - căci aceasta înseamnă să îţi asumi bărbăţia sau feminitatea ta.

Caracterul unui om (fie el bărbat sau femeie) creează ceea ce va forma căsnicia dintre 2 persoane de sex opus. Sfidarea căsătoriei şi a angajamentului acesteia nu înseamnă doar complacerea în concubinaj, ci şi o denaturare a relaţiilor corecte aşa cum le-a rânduit Dumnezeu să fie. Căsătoria nu a fost făcută pentru divorţare după cum nici viaţa nu a fost dată pentru moarte. Dacă se întâmplă ca unii dintre noi să ajungă şi la ceea ce este de nedorit aceasta nu înseamnă neapărat că a fost voia iniţială a Creatorului. Unele lucruri le facem chiar cu mâna noastră. Divorţul a fost lucrarea omului şi Dumnezeu a intenţionat ca ceea ce a unit El să nu despartă omul.

Dacă financiarul este o problemă ca doi tineri să se căsătorească, atunci ei nu au fost prin paşii consilierii premaritale şi aceştia ori trăiesc o relaţie ca ceilalţi din lume, ori nu doresc să îşi asume rolurile care le-a rânduit pentru ei Dumnezeu.

Recent am fost la o nuntă a doi tineri care aveau o vârstă mai înaintată. Nu erau chiar tineri ei când s-au căsătorit, dar îi voi numi tineri pentru că acum s-au hotărât să se căsătorească. Ea are o slujbă - deci a trecut de emoţia şi riscul de a nu se căsătorii - iar el a avut o slujbă - şi nu mai are, dar nu se îngrijorează, însă îşi mai caută ceva de lucru, dar foarte pasiv. În concepţia autorului articolului din Huffington Post aceştia doi trebuiau să mai stea încă necăsătoriţi pentru că ei au un risc mai mare de divorţ acum - sau se tem de divorţ pentru că partea financiară din familia lor tânără nu a fost împlinită. Fals! Ei nu trăiesc pentru finanţe, ei trăiesc şi se iubesc reciproc şi când îşi pun încrederea în Dumnezeu, El le poartă de grijă!

Acesta cred că este factorul pe care cei din lume îl scot din calcul atunci când se gândesc la o căsătorie. Ei nu îşi asumă responsabilităţile pentru că le e frică de ele, şi atunci când ajung să facă pasul decisiv să îşi zică "da" unul altuia... ezită, pentru că trăiesc cu frică. Atunci când frica de necunoscut nu este înlăturată şi nu există o relaţionare corectă între cei doi, cu siguranţă că însăşi căsnicia dintre astfel de persoane se poate numi divorţ, chiar dacă cei doi trăiesc acum în acelaşi apartament, deşi ei sunt departe unul de celălalt emoţional, spiritual, sufleteşte, etc.

Deşi acest subiect este unul destul de vast, nu doresc să intru în prea mari detalii acum pentru că urmează să dezbatem în alte articole motive ale divorţului şi motive ale căsătoriei. Ceea ce am vrut să subliniez aici este nu a nega ceea ce a scris cineva, ci faptul că atunci când două persoane de sex opus se decid să se căsătorească - şi ajung la acest punct din viaţa lor - ei trebuie să se gândească bine ce înseamnă căsnicia, ce înseamnă pasul nou care îl fac, trebuie să îşi asume responsabilităţile şi să dorească să intre în acest jurământ al căsniciei din toată inima şi cu toată inima; orice rupere sau zgâriere a acestui jurământ nu trebuie să rezulte în divorţ. Orice conflict din cadrul familiei nu trebuie să rezulte în despărţire, ci în împăcare, iertare, corectare, îndreptare şi iubire: iubire care nu are nici o teamă. Ne naştem ca să trăim şi să aducem slavă şi glorie Creatorului nostru. Ne căsătorim ca să formăm o familie în care Dumnezeu domneşte, dragostea lui ne uneşte, şi tot ceea ce este negativ şi rău nu are ce căuta acolo. Amin!