Locuri neluate încă de nimeni...

Era o luni deprimantă. După mai bine de 9 ore de muncă, stres, nervi, oameni dificili, situații complicate de rezolvat și probleme de soluționat... mă îndreptam spre primul autobuz care să mă ducă spre casă. Nu prea am obiceiul să îi urmăresc pe cei din jur ce fac, decât dacă ei tulbură liniștea și cineva trebuie să le închidă gura. Atunci eu intru în prim plan.

Asta mi se întâmplase o dată, într-o duminică, înainte de lunea deprimantă. Mergeam la biserică, alături de fiica mea, când o femeie cu gura stricată a început să vorbească murdar și să nu gândească ceea ce spune. Am fost mai mult decât iritat pentru că nu puteam să îi pun mâinile peste urechile fiicei mele... trebuia să iau o atitudine - atunci și acolo. Așa că m-am uitat țintă la această femeie și am mustrat-o pentru limbajul indecent și vorbele spurcate ce le scotea pe gură, în autobuz, unde nu observase că mai erau și alți copii minori.

De fapt mă gândeam dacă această femeie nu cumva reprezenta caracterul națiunii române, care nu vrea să recunoască unde a greșit și își dă drumul la gură și spune lucruri vrute și nevrute, cu sau fără regrete, de parcă ar vrea să se răzbune pe toți, pe toate și toți am fi vinovați, inculpați, condamnați și trimiși la moarte. Mă gândeam că poate unii nu au învățat la școală arta tăcerii, arta ascultării, arta analizării, arta motivării, arta încurajării, arta creării a ceva bun în jur, etc.

Românul s-a născut poet.

Asta era vorba unui vechi prieten neamț. Auzise și el aceasta în gura altor români. Doar că nu știa la ce se referea. El avea senzația că dacă cineva a scris un vers cumva, cândva... era poet. Nu, nu era poet, era un om, ca toți ceilalți care învață, care cizelează ceea ce scrie și încearcă să producă ceva mai bun, mai ritmat, mai adecvat, mai plăcut de ascultat, de auzit.

Femeia aceasta însă nu era din această categorie. Ea nu se născuse poet. Ea se născuse unde se născuse și soarta pe urmele căreia a călcat, care a determinat-o să învețe arta urii, a frustrării, a negării, a jignirii, a blamării, a rostirii de tot felul de lucruri murdare și spurcate.

Probabil că era simplu să o cataloghez ca o drogată. Nu știam ce ”luase” în acea duminică dimineață, dar cu certitudine că nu luase și nu gustase dintr-un mic dejun dres cu bunătate, cu dragoste, cu viață, cu adevăr, cu onestitate, cu respect, cu bucurie...

Dar nu avea dreptul să ”vomite” negativismul ei peste toți cei din autobuz. Ea ne judeca pe toți cu vorbele ei, la un volum mai mare decât nivelul de decibeli admiși într-o discuție decentă. Am mustrat-o a doua oară și i-am spus să îi fie rușine că face ceea ce face în prezența copiilor minori din autobuz. Probabil că nu a înghițit ceea ce a auzit din gura mea, că a continuat mai tare până când a ajuns autobuzul la stația unde cobora, și a coborât mormăind și comentând cu nemulțumire, cu frustrare, cu negare, cu compătimire, cu ranchiună și o doză prea mare de ură.

Ce așteptări ai de la generația mai tânără când tu însuți te dai exemplu ca un adult spurcat? Vrei ca ei să te salute, să ți se adreseze cu ”dumneavoastră” și ”dumitale” pentru că ai cu 2-3-7-10-15-24 de ani mai mult decât ei? Vrei ca ei să-ți arate plecăciune când treci pe lângă ei... când tu ai vorbit murdar și ei te-au auzit și ai crezut că ”o să treacă și asta”?

Nu, nu o să treacă.

Pentru că din exemplu învățăm toți. Și dacă nu ai putut să dai și să fi un exemplu demn de admirat, demn de aplaudat, demn de lăudat, demn de scris cuvinte de bine, un exemplu fără paralel, un exemplu de excepție, un exemplu nu de perfecționism dus la extremă, ci un exemplu de excelență în vorbire, în buze închise, în fapte făcute fără să vorbești ceva, fără să arăți cu degetul, fără să fi superior, un exemplu unde să se vadă pe tine și prin tine ceea ce este de făcut și alți să-ți calce pe urme... atunci ține-ți gura în frâu!

Apoi a venit lunea deprimantă. Duminica mai era autobuzul plin că lumea mergea la talcioc și se înghesuiau să prindă autobuzul care era doar de două ori pe oră. Nu se înghesuia nimeni la biserică. Nu se trezea nimeni mai devreme să umple bisericile și să învețe pe ceilalți ce înseamnă să arăți milă, să dai drumu la răutate, să nu mai judeci pe cei din jurul tău, să iubești fără să ai pretenții în schimb, să faci lucrurile indiferent dacă vei lua vreo răsplată sau nu, să zâmbești fie că ești prin suferință sau prin bucurii... să fi om, că ai suflare de viață, trăiești, ești iubit de Cel care a creat cerurile și pământul!

Nu, lunea sunt tot pline autobuzele. Sunt pline de oameni care vin frustrați de la locul lor de muncă și încearcă să ajungă mai repede acasă. Încearcă să se mai destindă ținând în mână un telefon și verificând rețelele de socializare, sau ascultă un post de radio, o știre, citesc o carte, etc. Încearcă să uite de tot ceea ce a fost în timpul zilei... până când cineva din jur sparge tăcerea...

Numai unul singur nu avea ce să facă în tot autobuzul. Îmi făcu semn prin altcineva ca să mă întorc spre el. Credeam că era un cunoscut și vroia să mă salute. Ascultam muzică în căști. Am pus pauză, am întors privirea spre necunoscut și arăta cu un deget condamnator spre mine. M-am uitat la persoana care mi-a atras atenția spre el, la solicitările lui, și am dat din umăr, încercând să aflu, fără să rostesc prea multe, ce vrea și ăsta acum și aici? Îmi arăta cu degetul cum să mă ridic de pe scaun și să se așeze o duduie care era lângă el.

Am fost indignat de această atitudine de auto-neprihănire românească. Numai la noi se poate întâmpla așa ceva. Deodată se trezește și Păcală că are o lecție de predat la fudulii din jur, și își aduce aminte că a luat și el o dată ușa în spinare... El era la mijlocul autobuzului, eu eram cu mult înaintea lui, în partea din față, mergeam cu spatele, și lângă un geam deschis prin care mai curgeau picături din ploaia care era afară. Fără să scot casca din ureche l-am privit în ochi și i-am rosit pe un ton normal, ”numai pe mine m-ai găsit?” după care am repornit muzica și m-am uitat în altă parte.

Nu mai mă interesa ce spunea el atunci. El vroia să facă pe cavalerul cu o duduie care nici măcar nu vroia să se așeze, și care se roșise din cauza excesului său de zel. Cred că i-a trebuit mult să caute prin autobuz cine să-i fie următoarea lui victimă, nu? La circa 10 secunde a coborât din autobuz, lăsând în urma lui pe alții să comenteze. Mă bucur că nu am ascultat nimic din ceea ce au spus ei, indignați fiind de el. El era un fel de reflecția masculină a acelei femei din duminica aceea, care vorbea spurcat în autobuz. Până atunci nu a reușit să convingă pe nimeni și pe nicăieri că el ar vrea să dea o lecție. Și probabil că nu va reuși nici data viitoare, nici cealaltă, și tot așa...

Doar că lecțiile nu se dau prin impunere, prin manipulare, prin judecată, prin critică negativistă, în public. Lecțiile se dau prin exemplu, exemplu personal. Dacă vrei să se schimbe cei din jur, de ce nu începi schimbarea cu tine însuți?

Nu, el nu stătea pe scaun; era mai ușor să vorbească de sus, să se impună, să domine.

Pe mine nu m-a impresionat pentru că astfel de oameni nu au făcut nimic să câștige respectul vreunei generații; ei doar cred că cineva ne-ar fi învățat ce ar fi trebuit să facă ei de fapt. Nu, părinții mei nu m-au învățat că trebuie să fiu pupincuristul unui necunoscut. M-au învățat să nu vorbesc cu străinii, să nu îi salut, să nu îi bag în seamă. Dacă vrei să îmi deschid gura la tine, trebuia să faci prezentările, trebuie să te fi cunoscut, trebuia să fi fost o inițiativă la început, nu o condamare fără părtinire. Ce ușor e să judecăm pe cei din jur fără să-i întrebăm dacă sunt vinovați sau nu, așa-i?

Nu m-am mai uitat în jur. L-am văzut pe indivit cum cobora și am crezut că se va uita urât la mine, sau îmi va arăta degetul arătător sau pumnul de amenințare. Nu. A plecat cu capul plecat. Era rușinat. Nu m-a putut câștiga, era într-o luptă cu naivitatea sa... și rușinea l-a copleșit. Spre deosebire de femeia din acea duminică din autobuz, la el s-a lipit rușinea - probabil - fără să i-o adreseze cineva... sau poate și-a adresat-o singur, vorbind cu persoana lui, în gând... cine știe?

Un nebun, ar fi spus cineva. Un necugetat, poate ar fi concluzionat altcineva.

Eu nu l-am catalogat. Știam că e un om, ca toți ceilalți din autobuz, care venea de la muncă și era frustrat. Poate era prea frustrat și vroia să-și facă dreptate; vroia să iasă în evidență că este cineva, că face ceva, că le arată el celor din altă generație mai mică decât al lui ce înseamnă respectul. Pentru mine el era un frustrat care vroia să câștige o luptă unde era învins deja. El nu știa stresul prin care am trecut eu în acea luni teribilă. El nu știa presiunea care am îndurat-o, și ce puțin și ce efect mi-ar fi făcut să stau o clipă unde să nu mai fiu sub presiune, sub vorbe negative, sub apăsare, sub teroare. Dar mi-am dat seama de unde începuse totul la el... La una din stații s-a împins în autobuz o femeie cu un copil și o tânără de seama mea, care vorbea la telefon, i-a rostit acesteia că poate să aștepte următorul autobuz, nu să se împingă în oameni, stăteam toți deja ca sardinele în autobuz.

Probabil că el vroia să se răzbune pentru gestul și vorbele de dojană ale acelei tinere care era chiar în spatele meu, în autobuz.... și cum nu a îndrăznit, nu a găsit terenul unde să-și arunce săgețile... s-a gândit că dacă mă face pe mine de cacao acolo, o să echilibreze cumva tam-tamul din autobuz. O să arate el generației acesteia ce înseamnă lecția vieții! Fals!

Nu poți câștiga o luptă cu ură!

Nu știi prin ceea ce trece persoana pe care o judeci chiar acum!

Nu cunoști circumstanțele și sentimentele și necazurile și încercările prin care trece acea persoană acum! Oprește-ți gura din a mai face dreptate tu celor din jur! Nu ți-a cerut nimeni să fi judecătorul nimănui! Nu te-a pus nimeni să critici pe cel de lângă tine pentru că tu știi că nu ești mai bun decât el!

Femeia de duminică... la ea aveam așteptări de duminică. Mă gândeam că în drum spre biserică rostește o rugăciune, că le spune altora din jur cât de bun și de milostiv este Dumnezeu. Dar nu, nu a făcut-o!

Bărbatul de luni... la el aveam așteptările de luni. Frustrat? Accept. Obosit? Accept. Flămând? Accept. Deprimat? Accept. Dar să îți dai drumul la gură să faci tu pe judecătorul cel drept când tu însuți nu poți să dai un exemplu prin acțiune, fără să folosești vorbe de ocară, de contamnare, de manipulare, de agasare, de hărțuire? Asta nu o accept! În jurul la astfel de oameni nu doresc să fiu. Cu astfel de oameni nu vreau să discut, nu vreau să fiu în preajma și în prezența lor pentru că prezența lor este un exemplu negativ, este o dezgustare, este o stare care produce vomă moral, etic, social, etc.

Ai așteptări mari de la generația ta? Ai așteptări mărețe de la cei care vin după tine?

E bine că ai așteptări. E bine să te uiți și dacă aceste așteptări sunt realizabile sau nu.

Dacă ai așteptări, ce exemplu ai fost tu?

Când ai făcut ceva fără să rostești o vorbă apăsată?

Când ai schimbat lucrurile din jur fără să arăți cu degetul la alți?

Când ai ridicat coaja aia de banană care o aruncă zi de zi, săptămână de săptămână, lună de lună, vecinul tău care este idiot?

Când te-ai rugat ultima dată ca Împărăția lui Dumnezeu să vină și voia Lui să se facă pe pământ precum este în ceruri?

Când te-ai uitat în oglindă să vezi dacă nu tu ești cauza pentru care toate lucrurile merg rău în căminul tău, în comunitatea ta, în biserica ta, în țara ta?

Când ți-ai mai șters una peste față și să-ți spui, ”închide gura, nu ești mai breaz decât ei!”?

Când ai călcat ultima dată pragul bisericii cu teamă că te putea trăzni Dumnezeu?

Când ți-ai măsurat cuvintele înainte ca să iasă de pe gură?

Când te-ai cântărit să vezi dacă nu cumva ai pus pe tine poverile altora și acum încerci să le faci tu dreptate, când de fapt poate ei își purtau crucea pe care o duceau, pe care o meritau, pe care o primiseră pe acest pământ?

Când te-ai dus ultima dată la Hristos să-i spui că vrei să te ierte că mergi în autobuz cu tot felul de oameni pe care îi judeci din priviri? Sau poate la biserică, sau în societate, sau pe cei pe care îi auzi la știri că au făcut tot felul de lucruri de nimic... sau vecinul tău care a intrat pe teritoriul demenței?

Acestea sunt întrebări care le rostesc acum știind că o să ajung și eu la o vârstă a acestor doi oameni frustrați. O să mă uit în urmă și o să îmi dau seama că ei au fost exemple pentru un autobuz întreg. Exemple pe care nu le puteau urma nimeni. Exemple de condamnat. Exemple de lepădat. Apoi am să scuip în țărână, am să mă uit în oglindă, și am să rostesc, NU, eu nu sunt ca ei, nu vreau să fiu ca ei, vreau să se schimbe lucrurile în jur! Sătul suntem toți. Sătui o să fim de toate. De schimbare însă nu am auzit pe nimeni să fie sătul. Să ne dea Domnul foame de schimbare, așadar. De asta nu prea mâncăm noi! De asta am devenit deformați fizic, spiritual, mintal, educațional, relațional, social...

Notă: Imaginea de la începutul acestei postări este preluată de pe site-ul joyofdance.ca, un centru care predă dansul la diferite grupe de vârstă. Când am descoperit această imagine... duce către o pagină care spunea de faptul că centrul este închis duminica și lunea din acea săptămână pentru că... era o sărbătoare atunci. Ulterior mi-am amintit de ceea ce am scris mai sus. Parcă n-aș fi vrut ca în duminica și lunea respectivă să mă fi întâlnit cu aceste persoane negative... mai bine mergeam la cursuri de dans.