Binecuvântarea care trebuie să o repar eu

femeie care ține în brațe un copil - imagine de Jenna Christina - unsplash.comVă mai amintiți de Ana din Vechiul Testament? În 1 Samuel  capitolul 1 o întâlnim pe această femeie, care nu avea copii, dar care s-a rugat la Dumnezeu să îi dea un băiețel... și alții au disprețuit-o pentru rugăciunea care o făcea înaintea lui Dumnezeu. Fiind cu sufletul amărât și cu fața lăcrimată, ea primește o vorbă de ocară parcă din partea preotului din templu... în loc de binecuvântare. De fapt, după ce i-a spus preotului de ce plângea... și faptul că ea se ruga și cerea ceva specific lui Dumnezeu, el i-a răspuns parcă tot cu ocară, în loc să-și retragă cuvintele spuse către ea. Cel puțin mie mi s-a părut că el a spus ceva formal... să o trimită pe amărâta femeie acasă.

Ana înseamnăa fi plină de har” sau ”milostivă”, dar de fapt numele ei provine de la un termen evreiesc - hen, sau hanina - care înseamnă favoare. Parcă numele ei purta în sine și ceea ce căuta ea pentru viața ei... și ce a cerut a și primit. Dacă privim la cazul lui Ana și la alte cazuri din vremea de acum, probabil că vom putea descoperi asemănări multe în era actuală. Oamenii se mulțumesc să meargă la biserică să aducă copiii lor la ”binecuvântare” și primesc în loc... ocară.

Aceasta este și povestea mea.

Când s-a născut fetița noastră, am închinat-o Domnului și știm că Dumnezeu a binecuvântat-o din prima clipă când inimioara ei a început să bată în pântecele mamei ei. Am văzut-o când era mică cât o palmă și inima îi bătea. Ce minune este și descoperirea făcută de ecografie! Probabil că toți ar trebui să mergem să vedem cum Dumnezeu formează copilul în pântecul unei femei ca să putem înțelege această minune a lui Dumnezeu numită viață.

Când a venit pe lume, oarecum și datorită cadrului în care eram atunci, mulți ne-au spus să ducem copilul la biserică să fie binecuvântat. Nu aveam nevoie de binecuvântarea nimănui, știam că Dumnezeu binecuvântase copilul din moment ce a scris viață și bucurie și veselie peste sufletul ei. E ceea ce am crezut atunci și ceea ce continui să cred în continuare.

Am cedat într-un final ”constrângerilor” celor din jur și am dus copilul la biserică, la binecuvântare. Eram și noi acolo de față, dar ni s-a impus, înainte de a primi binecuvântarea la copil... că noi trebuia să devenim membri la acea biserică. Din acea clipă am știut și am simțit că ceva nu era în ordine. La Domnul Isus când au venit copiii și părinții lor ca El să-și pună mâna peste ei... nu le-a spus nimeni că ei trebuiau să se facă mai întâi ucenicii Lui ca mai apoi El să poată să-i binecuvinteze. Mi se părea bizar ca eu să fac ceva ”uman” ca să îndeplinim un formalism... să vadă restul familiei că le-am îndeplinit dorința ”aprinsă”. Ne-am făcut și membrii, ce era să mai comentăm?...

La momentul binecuvântării, unul dintre persoanele care a început slujba citise dintr-un text foarte familiar din Numeri 6:22-27:

Domnul i-a vorbit lui Moise, zicând: „Vorbește lui Aaron și fiilor săi și spune-le: «Așa să-i binecuvântați pe fiii lui Israel. Să le spuneți: ‘Domnul să te binecuvânteze și să te păzească! Domnul să facă să strălucească fața Lui peste tine și să-Și arate bunăvoința față de tine! Domnul să-Și înalțe fața peste tine și să-ți dea pacea!’ Așa să pui Numele Meu peste fiii lui Israel, și Eu îi voi binecuvânta.»“ (sublinierile îmi aparțin)

Era un pasaj care îl auzisem de atâtea ori și pe care acea biserică - și multe altele - l-au parafrazat și au intercalat printre rânduri numele copiilor care erau aduși la binecuvântare. Doar că acest pasaj era doar o binecuvântare pe care a rostit-o Dumnezeu către Moise, un fel de formulă de rostit peste fiii lui Israel, care are o semnificație mai profundă decât citim noi în aceste câteva versete. Doar că... citirea acestor versete a devenit ”ritual” în biserici. E mai mult decât ceea ce a spus preotul către Ana în templu - ”du-te în pace!

Am pus în paralel aceste două pasaje pentru că vreau să vedeți că relatarea mea personală este de fapt o revelație la care nu am ajuns să o înțeleg eu atunci și acolo, în acea biserică, constrâns fiind de ”obligativitatea” de a deveni membru.

Cineva a luat fetița în brațe și a început să se roage. Mă așteptam să se roage o rugăciune de binecuvântare, dar nu a făcut-o. A început să se roage pentru rudele ei. Pentru cei care ne-au ”constrâns” pe noi să o aducem acolo, la acea biserică, să fie... binecuvântată. Dar asta nu a fost binecuvântare! Nu pentru mine!

Dacă fetița noastră ar fi înțeles atunci cuvintele care le spunea acea persoană, probabil că s-ar fi oprit, l-ar fi ascultat, i-ar fi tras una peste gură și i-ar fi spus să înceapă de la început. Așa aș fi văzut eu lucrurile - acum - că atunci... acolo... trebuia să rostim cu toți ”amin” și apoi... valea, acasă.

Am participat recent la o altă slujbă de binecuvântare a unui copil dintr-o familie de slujitori. Am ascultat cu atenție felul cum se făcea slujba. Și am rămas complet uimit. Am înțeles de fapt că a binecuvânta copilul tău nu este doar a citi din Numeri 6 - care prea bine aș putea să spun că era un pasaj pentru copiii lui Israel, iar eu nu sunt evreu, nici fiica mea... - ci înseamnă a rosti peste el favoarea lui Dumnezeu! Am scris un articol destul de comprehensiv în această privință în septembrie 2015. Se pare că trebuie să revin asupra lui. Se prea pare că mulți nu au înțeles și nu înțeleg încă faptul că a binecuvânta pe cineva nu înseamnă doar să spui ”Domnul să te binecuvinteze!” cinic, ci să spui ceva specific - la fel cum s-a rugat și Ana, specific - și să rostești, să proclami, să declari Numele Domnului, puterea, prezența și favorul Domnului peste copilul tău!

Am făcut lucrul acesta și voi continua să-l fac pentru că a trebuit să repar eu o binecuvântare pe care cineva credea că o rostește într-o biserică. Nu locul sfințește pe om. Nu vorba unui om face pe cineva să fie altfel, ci modul cum rostește acele lucruri face ca acele vorbe să se transforme în binecuvântare, favor, sau simple vorbe aruncate în vânt.

Sunt sigur că dacă mă voi întâlni acum cu acel individ de la biserică... va recunoaște că el ”a binecuvântat” pe copil, dar nu a fost aceea o binecuvântare. A fost o ocară. A rostit niște vorbe ca să gâdile urechile la câțiva care erau cu noi, erau de-ai noștri, sau în jurul nostru.

Nu am primit acea ”binecuvântare”, nu vreau să o primesc în acest fel. Eu ce primesc ca binecuvântare de la Domnul este ceea ce El știe că eu am nevoie și care îmi va fi de folos în viață. Acestea le declar peste mine, peste casa mea, peste familia mea, peste viitorul meu, peste toate din jur. Nu fac din ele un ritual, o recitare a unui pasaj interpretat greșit, ci o proclamație de viață.

De fapt dacă e să luăm binecuvântarea cap-coadă, ar fi bine să luăm să studiem tot capitolul 6 din Numeri! Pentru că în el se vorbește despre Nazireat, un legământ de punere deoparte pentru Domnul, o separare de ceea ce este necurat și întinat, și apoi Domnul rostește binecuvântarea. Practic, a binecuvânta pe copii în biserică, în percepția mea, este a face mai întâi de toate acest lucru: să-l sfințești pe copil înaintea lui Dumnezeu prin a-l declara că este și va fi al Domnului în toate zilele vieții lui, că nimic rău nu se va apropia de el, că va fi protejat de Dumnezeu, că va prospera în toate căile sale și că va păși pe căile pe care trebuie să meargă, condus și îndrumat de Dumnezeu, auzind vocea Sa, trăind sub paza și favorul Său.

Atunci când schimbăm ”cititul” unei binecuvântări în ”rostitul” ei proclamativ și autoritativ peste copiii noștri, aceea este de fapt binecuvântare. Este ceea ce aude cerul și ceea ce aude și iadul cu privire la ce este și ce va fi copilul respectiv. Este consacrarea pe care o facem și repararea a ceea ce a fost stricat până acum. Nu mai călcăm strâmb, nu mai rostim cuvinte să ne audă cei din jur, nu mai ocărâm pe oameni prin atitudinile și rugăciunile noastre banale, ci suntem deschiși și spunem ceea ce vrem ca Domnul să facă pentru copil, în copil, cu copil, cu destinul pregătit de Dumnezeu pentru el. Dacă e să se facă o rugăciune pentru rudele copiilor, s-ar putea face altă slujbă, asta nu este ”binecuvântarea copiilor”. Păcat că trebuie să spun aceste lucruri acum când o astfel de slujbă încă continuă să meargă în același ”ritm”, ”ritual” și ”reverberație”. Unii dintre noi mai trebuie să se oprească și să ia seama la ce spune Dumnezeu: ”Opriți-vă și recunoașteți că Eu sunt Dumnezeu! Eu voi fi înălțat printre neamuri, voi fi înălțat pe pământ!” (Psalmul 46:10). Pe El eu îl înalț peste copilul meu. Așa repar eu binecuvântarea care nu au rostit-o alții corect.



Niciun comentariu:

Disclaimer:
Comentariile cu conținut off-topic, cu tentă de jignire, amenințare, ofensatoare, injurii, sau cuvinte porcoase/profane sunt șterse automat. Comentați doar dacă ceea ce aveți de spus este relevant și aduce discuții/subiecte noi. Comentariile cu pseudonime sunt "by default" sterse. Comentariile cu link-uri sunt moderate pe Disqus, pe Blogger, sterse. Daca doriti sa faceti publicitate la un site, rog sa ma contactati pentru o cotatie de pret, rezolvam. :)

Un produs Blogger.