Costul ipocriziei sau creștinii de care ne-am săturat cu toți

Pe zi ce trece devenim tot mai afectați de persoanele de la care avem un anumit nivel de așteptări. Nu e greu să fi acel gen de persoană care să se aștepte mereu de la cei din jur să fie în primul rând oameni, în al doilea rând să fie raționali și să aplice gândirea și cunoștințele asimilate în mod adecvat la situația sau circumstanțele în care se află la un moment dat și, în al treilea rând, să facă treaba ca și când altul i-ar face-o lui/ei. Adică să faci altora ceea ce ai vrea tu să-ți facă alții ție.

Aici, se pare, că avem problema și durerea cea mai mare din societate. Pentru că e ușor să arătăm cu degetul la ceilalți atunci când ei greșesc față de noi, dar atunci când noi greșim față de ei - și știm lucrul acesta, logic! - nu mai arătăm cu degetul la nimeni, ci ne eschivăm, încercăm să schimbăm subiectul sau deviem spre alte lucruri.

Ieremia 48:10 are un mesaj destul de tăios pentru cei care fac lucrurile în mod ușuratic în viață - și cred că acest lucru se aplică atât la domeniul spiritual, cât și la cel natural. Acultați cuvintele sale:

Blestemat să fie cel ce face cu neglijență lucrarea Domnului! (Ieremia 48:10a, NTR)

Greu cuvânt. Probabil că l-ați sărit cu privirea de fiecare dată când l-ați citit pentru că ați zice că se referă la judecata Moabului (dacă e să-i luăm pe cei care fac exegeză pe text la... bani mărunți), deși cuvintele citate mai sus sunt aplicabile fiecăruia. Se aplică fiecăruia pentru că ”Dumnezeu nu se lasă batjocorit. Căci ceea ce seamnănă omul, aceea va și semăna” (Galateni 6:7, sublinierile îmi aparțin). Când facem lucrurile... doar ca să fie făcute... vom culege ceea ce am semănat. Alt cuvânt greu, însă consecințele sale ne urmăresc toată viața, fie că vrem, fie că nu vrem să acceptăm acest adevăr.

Ne-am săturat de creștinii care spun una și fac alta. Sau fac una și zic alta. Am auzit de la oameni ”să faci ce zice popa, nu ce face el”, și acum acest lucru a devenit aplicabil la mulți creștini. Greu mai găsești creștini astăzi care atunci când zic ceva să fie și în acțiunile lor același lucru. Iar dacă o să le găsești, probabil că o să fie de scurtă durată.

La teorie ne pricepem toți. Așa o să zică mulți. La practică... nu ne mai pricepem, dar ne dăm cu presupusul. Ne facem treaba de parcă avem listă de bifat în fața noastră și tăiem de pe foaie când am încheiat acțiunea, dar nu analizăm și cum am făcut lucrul respectiv. Ne costă mai puțin să facem ceva, ne costă mai mult să facem același lucru cu calitate și cu excelență. Așa că e mai simplu să ne reducem mintal și să facem lucrurile fie în grabă, fie în bătaie dejoc, sau cum gândim noi.

De când mă știu eu m-am tot lovit de creștini care ar trebui ori să nu aibă gură deloc, ori să își taie limba. Acum îți promite ceva și nu fac niciodată ceea ce au spus. Alții te binecuvintează cu aceiași gură de față cu tine, sau la telefon, și pe la spate te înjunghie. De astfel de binecuvântări nu am nevoie. Mă lipsesc de ele!!!

Binecuvântarea semenului cu voce tare dis‑de‑dimineață este considerată ca un blestem. (Proverbe 27:14, NTR)

Ce rost are să-ți arunci în vânt vorbele tale fără să-ți asumi ceea ce ai rostit? Am întâlnit în viața aceasta - și sunt sigur că și voi ați dat de mulți - care înjură, bleastămă și dacă afli că sunt de la ceva biserică și că și tu ai mai fost pe acolo, sau cunoști pe pastorul ei... se schimbă placa. Își pun repede masca aia de ”neprihăniți”, vorbesc numai cu ”slavă Domnului”, cu ”aleluia”, cu limbajul bisericesc cu care cred că vor impresiona pe cineva vreodată.

Nici pe draci nu îi impresionezi, pentru că ei te știu ce fel de om ești: ori cu Dumnezeu, ori cu Satan, nu există cale de mijloc. Doar că lui Satan îi place să aibă oameni care se cred că sunt undeva în mijloc, nici reci, nici în clocot. Niște scârbe de ipocriți, că nu le pot spune altfel. Măcar de ar fi reci, sau măcar de ar fi în clocot, cum spunea și Apostolul Ioan în Apocalipsa, citându-l pe Cel care este Alfa și Omega (Apocalipsa 3:15).

Dar nu sunt! Pentru că ei se rezumă la a fi duminica oameni de duminică, iar în restul zilei să fie... niște blestemați - oameni care fac lucrurile în viață nu ca pentru Domnul - ”Orice faceți, să lucrați din suflet, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni” (Coloseni 3:23, NTR, o altă versiune spune ”din toată inima”, dar oricum ai spune-o, pentru astfel de oameni e tot nimic...) - ci ca pentru ei! De parcă ei ar fi stăpânii universului și ei știu toate tainele, și cred tot ei toate minciunile iadului și mai spun și altora că este știință și... nici nu pot să dovedească cât e negrul sub unghie cât de nul este de fapt adevărul pe care-l rostesc ei cu atâta bătaie în piept. Un duh de amăgire a venit peste ei și trăiesc un stil de viață care își bate joc de ei - dacă s-ar uita măcar în oglindă să se vadă cât de parșivi și de mișeli sunt și cât de batjocorit este sufletul lor de dracii care-i conduc și le umbresc viețile!

Ce poate să facă un ipocrit din toată inima și din tot sufletul decât să arate cât este el de nimic și de vai de el. Măcar de ar recunoaște nimicnicia lui! Măcar de ar cere ajutor de la Dumnezeu să-i schimbe caracterul, viața, atitudinea, umblarea, mentalitatea! Of, câte tot scriu aici și parcă tot degeaba le înșirui, pentru că cuvintele mele nu conving pe ipocriți să se pocăiască, să-și schimbe inima, să-și schimbe hainele, să-și schimbe... toate! Dar Domnul poate! Numai că este un cost pentru aceasta. Și costul acesta nu sunt dispuși să-l plătească astfel de oameni! Lor le e greu să admită că sunt ipocriți, ce altceva să mai ceri de la ei? Acum te laudă pe față, acum te bleastămă în spate. Oare iadul va fi populat cu astfel de tipuri de creștini? Sunt sigur că da, și o spun cu durere. Pentru că clipa de acum care este alături de ei este ca ei să se dezmeticească. Să sară din haznaua în care sunt adânciți. Să se curățească. Să se spele de atitudinile și de caracterul de nimic. Să caute fața Domnului, să fie izbăviți. Poate că El mai le acordă o șansă.

Pentru mine, însă, costul ipocriziei lor nu se poate măsura în bani, în vorbe bune spuse în locul celor rele cu care au înjunghiat. Timpul va decide soarta și destinul lor. Dacă ar fi după mine, ar fi existat un loc aparte în iad unde să meargă direct astfel de oameni... doar că analizându-ne fiecare în parte... ne dăm seama că și noi am fost pe acolo o dată, de mai multe ori... pentru că avem în noi natura umană pe care o alimentăm mai mult, în loc să alimentăm omul nostru spiritual. Și ce altceva va da roadă decât ceea ce am alimentat noi mai mult.... 

Greu lucru am scris, greu va fi să-l și facem... greu va fi și să-l vadă cei care sunt vizați, cei care trebuie să se schimbe. De s-ar înfinge deodată toporul la rădăcina pomului și s-ar arunca o dată în foc! De ar veni foc peste ei și peste cei care fac lucrarea Domnului și lucrarea vieții în bătaie de joc! De s-ar dezmetici lumea din bezna în care este și să caute pe Domnul! De ne-am sătura cu toți de cuvinte scrise în șir și am pune mâna și am face ceva care să schimbe toate în jur. Acum, aici, azi. Nu mâine, nu peste o zi, nu peste o lună. Să plătim costul. Să ne usture. Să ne pese. Să nu facem generația următoare să calce din nou pe urmele noastre. Să le lăsăm ceva de care să fie mândri. Să își aducă aminte de noi cu bucurie, nu cu durere, cu regrete și rușine. Să le ridicăm doar cu un deget mâna și ei să poată să ne aplaude - pentru ceea ce am spus, ceea ce am trăit, ceea ce am făcut: ca pentru Domnul, de la care va primi fiecare răsplata: aici pe pământ și sus în veșnicii. Urmează să dăm exemple de creștini schimbați după aceea. De ei au nevoie copiii noștri, generația de acum. Și o să spună ce au învățat de la noi și ce ne-a păsat nouă de ei. Vom fi una de față cu ei și una și de față cu Domnul. Responsabili. Oameni de cuvânt. Caracterul nostru reflectat în ei și către ei.