Dispariţia disciplinei în biserică, Partea 3

În 1 Corinteni 5, apostolul Pavel a confruntat un caz de eşec moral grosolan din biserica corinteană. În faţa unui astfel de păcat, totuşi, biserica nu a făcut nimic. Cum ar fi trebuit să răspundă corintenii faţă de acest păcat public?

Pavel vorbeşte în acest pasaj de predarea acestui păcătos lui Satan, şi scoaterea lui din părtăşie. Cum trebuie făcută aceasta? Către galateni Pavel a scris că „dacă un om ar cădea deodată în vreo greşeală, voi, care sunteţi duhovniceşti, să-l ridicaţi cu duhul blândeţii. Şi ia seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu” [Galateni 6:1]. Această învăţătură este clară, indicând faptul că liderii spirituali ai bisericii trebuie să confrunte pe membrul care păcătuieşte cu un duh de umilinţă şi blândeţe, şi cu un ţel de restaurare. Dar care sunt de fapt paşii precişi care trebuiesc luaţi?

Domnul Isus a oferit aceste instrucţiuni în timp ce-şi învăţa ucenicii Săi. „Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur. Dacă te ascultă, ai câştigat pe fratele tău. Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l Bisericii; şi, dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un pagân şi ca un vameş” [Matei 18:15-17].

Domnul i-a învăţat pe ucenicii Săi că ei ar trebui, mai întâi, să confrunte pe un frate ce păcătuieşte, în particular. „Arată-i greşeala”, a instruit Domnul. Daca fratele îşi recunoaşte păcatul şi se pocăieşte, fratele a fost câştigat. Faptul că primul pas este o confruntare privată este foarte important. Aceasta limitează lezarea cauzată de păcat, şi evită un spectacol public, care ar defăima mărturia bisericii şi a Evangheliei.

În cazul când evenimentul confruntării particulare nu duce la pocăinţă, restaurare şi reconciliere, următorul pas este de a aduce martori. Isus a citat legea deuteronomică, care cerea să fie mai mulţi martori la o crimă pentru condamnare. Cu toate acestea, scopul său de aici pare mai mare decât simpla stabilire a faptelor din caz. Isus se pare că intenţionează ca aceşti martori să fie o prezenţă importantă în evenimentul confruntării, astfel adăugând mărturia de întărire referitoare la confruntarea unui frate care păcătuieşte. Fratele nu poate pretinde că nu a fost confruntat cu păcatul său într-un context frăţesc.

Dacă fratele nu ascultă nici în prezenţa a unu sau doi martori, aceasta devine o problemă pentru congregaţie. „Spune-l bisericii” a instruit Isus, şi biserica trebuie să judece problema înaintea Domnului, şi să acorde o judecată care se leagă de păcătos. Acest pas este extrem de serios şi congregaţia poartă de acum o responsabilitate colectivă. Biserica trebuie să-şi remită judecata sa bazată pe principiile Cuvântului lui Dumnezeu şi pe faptele din caz. Din nou, scopul este restaurarea unui frate sau o soră care păcătuieşte – nu un spectacol public.

Cu tristeţe, această confruntare congregaţională poate să nu fie de nici un folos. Dacă este aşa, singurul recurs este separarea de fratele care păcătuieşte. „Să fie pentru tine ca un pagân şi un vameş”, a instruit Domnul, indicând faptul că separarea trebuie să fie reală şi publică. Congregaţia nu mai trebuie să considere pe fostul frate ca fiind parte a bisericii. Acest act drastic şi extrem trebuie să urmeze atunci când un frate, sau o soră, nu se va supune disciplinei bisericii. E bine să notăm faptul că biserica ar trebui să aducă în continuare marturie acestui om, dar nu ca un frate faţă de un frate, decât dacă şi până ce pocăinţa şi restaurarea este evidentă.

Care este autoritatea bisericii în disciplina bisericească? Isus a adresat această chestiune în mod direct, imediat ce a declarat stabilirea bisericii dupa marea mărturisire a lui Petru. „Îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ, va fi legat în ceruri şi orice vei dezlega pe pământ, va fi dezlegat în ceruri” [Matei 16:19]. Această „putere a cheilor” este una din controversele critice dintre evanghelici şi Biserica Romei. Romano-Catolicii cred că Papa, în calitate de succesor al lui Petru, deţine cheile, şi astfel puterea de a lega sau dezlega. Protestanţii, totuşi, cred că Domnul a dat cheile bisericii. Această interpretare este susţinută de repetarea Domnului a aceleiaşi chestiuni în Matei 18:18, „Adevărat vă spun, că orice veţi lega pe pământ, va fi legat în cer; şi orice veţi dezlega pe pământ, va fi dezlegat în cer”. Aici, contextul dezvăluie faptul că puterea de legare şi dezlegare este deţinută de biserică.

Termenii „legare” şi „dezlegare” au fost termeni familiari folosiţi de rabini în primul secol pentru a se referi la puterea chestiunilor de judecată pe baza Bibliei. Autorităţile evreieşti ar determina cum (sau dacă) Scripturile s-ar aplica, într-o situaţie specifică, şi ar remite judecata ori prin „legare”, care însemnă a constrânge, ori „dezlegare”, care însemnă a elibera. Biserica încă mai poartă această responsabilitate şi exercită această putere. John Calvin, marele Reformator Genevan, credea că puterea de „legare” ar trebui înţeleasă ca o excomunicare, şi „dezlegarea” ca primirea în comunitate: „Dar biserica îl leagă pe cel ce-l excomunică – nu că îl arunca în ruina şi disperarea veşnică, ci pentru că condamna viaţa şi moralele sale, şi îl avertizeaza deja de condamnarea sa, dacă nu ar vrea să se pocăiască. Aceasta îl dezleagă, când îl primeşte în comuniune, căci îl face un părtaş al unităţii care este în Hristos Isus”.

Interpretarea lui Calvin este pe deplin în acord, în acest punct, cu Martin Luther, a carui eseu despre „Cheile” [1530] este o respingere masivă a pretenţiilor papale şi a tradiţiei Romano-Catolice. Luther a văzut cheile ca unul din marile daruri ale lui Hristos către biserică. „Ambele chei sunt extrem de necesare în Creştinism, aşa că nu putem niciodată mulţumi îndeajuns lui Dumnezeu pentru ele”. În calitate de pastor şi teolog, Luther a văzut marea nevoie pentru biserică să poarte aceste chei, şi el a înţeles această lucrare a fi graţioasă în recuperarea sfinţilor ce păcătuiesc. Aşa cum a reflectat Luther, „Caci dragul Om, credinciosul Episcop al sufletelor noastre, Isus Hristos, este foarte conştient că preaiubiţii lui creştini sunt firavi, că diavolul, firea şi lume i-ar ispitii fără încetare şi în multe feluri, şi că uneori ei ar cădea în păcat. Prin urmare, el ne-a dat nouă acest remediu, cheia care leagă, ca să nu rămânem prea confidenţi în păcatele noastre, aroganţi, barbari şi fără de Dumnezeu, şi cheia care dezleagă, ca noi să nu disperăm în păcatele noastre”.

Cum ramâne cu liderul de biserică, care păcătuieşte? Pavel l-a instruit pe Timotei în calitate de lider de biserică – un bătrân al bisericii – trebuie „să fie considerat vrednici de o cinste dublă”, atunci când conduce bine [1 Timotei 5:17]. Când un bătrân al bisericii păcătuieşte, aceasta este o materie de consecinţă mare. Mai întâi, nu trebuie să se primească nici o acuzaţie pe baza a unui singur martor nesusţinut. Dacă o acuzare este demonstrată de doi sau trei martori, totuşi, congregaţia trebuie să-l „mustre [pe acesta] în prezenţa tuturor, ca toţi ceilalţi să se teamă să păcătuiasca” [1 Timotei 5:20]. În mod clar, conducerea poartă o povară mai mare, şi păcatele unui batrân al bisericii cauzează o lezare şi mai mare asupra bisericii. Mustrarea publică este necesară, căci batrânul păcătuieste împotriva întregii congregaţii. Iacov avertiza odinioară, „Să nu fiţi mulţi învăţători, căci ştiţi că vom primi o judecată mai aspră” [Iacov 3:1].

Scandalurile de eşec moral din partea liderilor de biserică au determinat injurii groaznice faţă de cauza lui Hristos. „Judecata mai strictă” ar trebui să fie o avertizare intensă pentru cei ce ar viola Cuvântul lui Dumnezeu, şi să-i ducă pe alţii în păcat prin exemplu. Eşecul bisericii contemporane de a aplica disciplina bisericii în mod consistent a lăsat cele mai multe din aceste scandaluri nerezolvate, în baze biblice – şi astfel sunt o pată continuă asupra bisericii.

*****

Această rubrică a fost adaptată din blogul lui Mohler de la Crosswalk.com. Mohler este preşedintele Seminarului Teologic Baptist Sudic din Louisville, Ky. Pentru mai multe articole şi resurse de Mohler, şi pentru informaţii despre „Programul Albert Mohler”, un program de radio naţional difuzat în reţeaua de radio Salem Network, vizitaţi www.albertmohler.com

NOTĂ: Material apărut în site-ul BaptistPress.com pe 20 iulie 2005 şi scris de Dr. Albert Mohler Jr. şi este a treia rubrică dintr-o serie de patru despre disciplina bisericii. Folosit şi tradus cu permisiunea autorului. Partea a doua o puteţi găsi aici. Partea întâi o puteţi găsi aici.