Tu m-ai trădat și-ți recunosc eu vina

Am un prieten care m-a trădat. Adică m-a dezamăgit și încă aștept să văd că el își recunoaște greșeala și face pașii necesari spre a repara ce se mai poate repara. De fapt nu știu dacă și de ce îl mai numesc ”prieten”....

E ciudat că atunci când ne vedem el mă salută de parcă nu ne-am mai fi văzut de un deceniu, iar eu îi răspund cu un zâmbet fals, tac și îl las pe el să fie în centrul atenției pentru ca să nu se simtă arătat cu degetul... Oare până unde va merge de adânc această rană pe care nu o conștientizează?

Aveți prieteni de acest gen? Îi mai numiți ”prieteni”? Mai comunicați cu ei? Vă mai salută? Vă mai întreabă de sănătate, dacă sunteți bine... dacă... știți voi, întrebările alea ca să se bage ei în seamă, să te facă să te simți că... le-ar păsa sau că... nu te ignoră? Dar v-au dezamăgit vreodată cu ceva, precum prietenul meu?

Probabil că rândurile de mai jos o să pară mai mult o pagină de jale pentru unii, dar scriu aceste rânduri pentru că aceasta simt acum și... probabil că pe cineva vor ajuta aceste rânduri... sau mă vor ajuta doar pe mine să mă descarc.

Oare?

Într-o zi am avut curajul să mă deschid și să-i spun acestui ”prieten” unde greșise. Părea uimit că i-am arătat că greșise el și nu altcineva. Parcă ar fi vrut să se eschiveze, parcă ar fi vrut să uite că i-am arătat cu degetul greșeala.

Probabil că nu realizase că mă rănise și continua - și încă mai continuă - să joace un teatru. ”Eu vinovat? Eu vinovat?” Parcă și acum îmi răsună vocea lui în mintea mea de la acel moment devastator.

Am crezut că confruntarea avea să rezolve ceva, dar a fost doar o altă încercare eșuată. L-am confruntat cu adevărul... care durea mai tare pentru mine, dar zero pentru el.

Se merita să mai merg mai departe?

Probabil că toată viața lui cu toți ceilalți a jucat și joacă în continuare teatru. Rănești pe cineva, apoi te întorci la lucrurile tale și îți vezi de altceva. Nu îți mai pasă că ai rănit pe cineva drag, poate un prieten nou, un prieten care ai jurat să-l păstrezi și să-l cinstești. Apoi i-ai dat cu piciorul și l-ai uitat.

Continuă să joci teatru. Eu voi continua să tac....

Uneori în viață ne lovim de oameni care ne sunt prieteni, vor să ne fie prieteni, sau sunt doar prietenoși. Vă asigur că v-ați întâlnit cu toți trei dintre ei. Și vă asigur că voi sunteți unul dintre ei... și mai devreme sau mai târziu veți fi și voi trădați de alții ca voi și ca ceilalți.

Nu realizăm pe moment ceea ce suntem și ceea ce facem pentru că nu toți am fost crescuți în atmosfera și în mediu în care să ne uităm în jur să vedem ce am făcut greșit. Am fost învățați - sau probabil ne-am auto-educat, nu e exclus nici asta, desigur - să rănim pe alții din jur ca noi să fim cu un pas înaintea lor. Credem că suntem în aceiași alergare, și că nu trebuie să căștige toți, doar tu, doar eu, doar ei...

Doar ei... ei sunt cei care nu simt nimic când doare. Nu simt când le-ai spus că ți-au greșit. Sau pe moment schițează un alt gest pe fața lor de umani cu măști ascunse - pe care doar ei le pot număra și bloca pe fața lor o vreme - și apoi... viața merge mai departe pentru ei. Doar pentru ei, că noi, cei care suntem răniți de ei, nu mai contăm pentru ei, pentru orgoliul lor, pentru viitorul lor. Asta da prietenie... să vezi greșeala în altul și să te facă pe tine să te simți... vinovatul?

Probabil că nu vă așteptați ca lucrurile să fi avut această întorsătură. Din prieten a ajuns... un prefăcut prieten. Din amic a ajuns... un apogeu plin de regrete. Regrete pentru că l-am cunoscut, că am trecut pe acolo, că a trebuit să fiu dezamăgit de el, să văd inima mea cum este făcută bucăți și mai apoi să îmi culeg piesele de pe jos și să nu mai pot - vreodată, oare - să le pun laolaltă să re-devin ceea ce eram eu odinioară. Un necunoscut pentru el, care a fost prietenul meu. Un nimeni pentru un alt nimeni... Ai trădat și tot eu îți recunosc vina și acum o ispășesc eu? 

Nu e corect!

Așa spunea uneori fiica mea când era nedreptățit pedepsită (în opinia ei, desigur) pentru o faptă greșită care a făcut-o. Dar i-am spus unde a greșit și de ce a meritat pedeapsa de atunci și din acel moment. A înțeles că a greșit și apoi și-a cerut iertare, a promis că nu mai face, și s-a luptat să nu mai calce pe aceleași urme ale greșelilor din trecut. Dar aceasta este reacția unui copil. De la copii ai așteptări de copii. De la adulți ai așteptări de oameni responsabili. Dacă vorbești cu un adult ca și când ai vorbi cu un copil o să creadă că îi iei peste picior. Ciudat, însă, că atunci când vorbești unui copil ca unui adult stă și te ascultă. 

Nu m-am găndit niciodată că discuția de adult către un alt adult care m-a dezamăgit poate rezolva ceva vreodată. Nu va rezolva dacă persoana vinovată nu-și recunoaște partea de vină și apoi să facă ceva să îndrepte lucrurile.

Probabil că te-ai identificat cu cele de mai sus. Neapărat trebuie să te găsești pe undeva și tu. Probabil că ai ajuns să fi dezamăgit de așa zișii ”prieteni” și peste puțin timp să începi să regreți și să urăști clipa în care i-ai cunoscut. Să nu îți mai pese de ei. Să nu le mai zâmbești prostește în față. Să îți întorci capul atunci când îi vezi la magazin, să te faci că nu-i cunoști și... viața să meargă mai departe.

”Rănile făcute de un prieten dovedesc credincioșia lui, dar sărutările unui vrășmaș sunt mincinoase” - scria odinoară Solomon în Proverbe 27:6 (citat din versiunea Dumitru Cornilescu). E ciudat că versiunea NTR spune că ”rănile dovedesc credincioșie” (nu credincioșia prietenului, adică virtutea lui...), pe când versiunea BTF a aceluiași verset folosește termenul inversat: ”Credincioase sunt rănile unui prieten, dar sărutările unui dușman sunt înșelătoare.” În altă versiune confuzia este și mai apăsată: ”Sincere sunt rănile celui care iubește și abundente, sărutările celui care urăște” (versiunea VBRC). Versiunea Actualizată a aceluiași verset parcă clarifică puțin lucrurile: ”Rănile făcute de un prieten, demonstrează că el este serios (inclusiv cu tine); dar un dușman oferă (în mod fals) sărutări din abundență.” A fost serios când m-a rănit? Sau a fost un fals când nu a recunoscut că el e cel vinovat?

Oricum am privi lucrurile, rănile unui prieten dovedesc de fapt ce fel de caracter are el. Dacă persistă în a răni pe alți din jur, el este credincios în a răni pe alții. Dacă rănile lui m-au făcut pe mine să fiu alt fel de om, atunci aceasta dovedește că eu aveam nevoie de o schimbare. În cazul meu, însă, rănit și dezamăgit, sincer și direct, admit că mi-am făcut un prieten pe care îl voi regreta... pentru că eu i-am recunoscut vina... și tot eu mă simt cel vrednic de blamat...

Ce tris. Ce durerors. Ce clipă de nedemn și de neașteptat...

Însă ceea ce este și mai greu acum e soluția la care el nu poate să ajungă, să admită, să accepte. Nu, nu vreau să îi dau numele, nici mâna să-l ajut să recunoască - din nou - că a greșit, că el e cel ce trebuie să se corecteze. Le las pe mâna Celui care vindecă inimile zdrobite și leagă rănile (Psalmul 147:3), care toarnă untdelemn peste ele și care se îngrijește până ce rănile dispar și sunt vindecate (Luca 10:34), care a plătit pentru greșeala ”prietenului” meu și a purtat în trupul Său rănile provocate de el, ca eu să fiu azi vindecat și schimbat (1 Petru 2:24) ...

Și realizez acum, de fapt, că prin trădarea unui nenorocit, un prieten care m-a dezamăgit, deși eu am recunoscut că vina este doar al lui... prin neiertarea mea îmi adânceam din rană, iar el... se adâncea într-un necunoscut al adevărului de care fuge fără nici o grabă. Măcar de s-ar opri acum și și-ar admite teama, să-și recunoască vina... și să transforme blama din regretul meu... într-o sclipire de moment, de remușcare și de-o inimă cu o vulnerabilă responsabilitate, o clipă de păsare și onestitate: da, prietene, admit, eu am greșit, mă corectez acum, te rog să-mi dai iertare!