Cuvântul tău = Caracterul tău

E greu de priceput ecuaţia asta. Nu prea mulţi o înţeleg. E simplă de fapt. Daca spui ceva si faci ceea ce spui, înseamnă că eşti un om de cuvânt. Este ceea ce Biblia spune "da"-ul vostru să fie "da" şi "nu"-ul vostru să fie "nu". Ce trece peste aceste cuvinte vine de la cel rău. Asta defineşte pe scurt caracterul tău. Eşti ceea ce spui că eşti sau eşti ceea ce spui că eşti dar de fapt nu trăieşti asta? Ca să nu complicăm lucrurile o să vă explic printr-o pilda. O pildă trăită de mine.

Într-o zi aveam ceva de rezolvat şi persoana care trebuia să mă ajute mă tot plimba, ba să sun în altă parte, ba că nu ştiu ce, ba nu ştiu cum. Timp de o săptămână am discutat şi i-am comunicat acelei persoane de problema respectivă ca să ştie de ea şi să o rezolvăm. În ultima clipă deja nu mai aveam eu linişte, pentru că eram presat din alte părţi. Sun din nou şi... ca de obicei, îmi face aceiaşi figură. Într-un final, ca să "scape" (cred) de mine, îmi spune că până la ora "n" o să îmi dea un răspuns.

Zis şi făcut.

La ora "n" si 30 de minute sun eu din nou că nu mă mai contacta nimeni... şi aflu că persoana respectivă a plecat. M-a lăsat mască asta. Eram cât pe ce să explodez de nervi pentru cele întâmplate. După ceva timp însă m-am calmat. Mi-am dat seama ce fel de persoană era. Şi mi-am dat seama că nu avea rost să mă consum degeaba cu cineva care spune ceva şi face altceva. Avea un caracter şubred, dacă nu chiar putred. Au rimă cuvintele astea. :)

De ce oamenii îşi dau cuvântul şi nu şi-l ţin?

Poate pare cam bizară această întrebare, sau retorică -- întreb eu, răspunde "cucu". Răspunde el că nu mă înţelege. Sau răspund pereţii că ei măcar m-au auzit. Şi ei răspund la rândul lor cu tăcere... că ei nu au gură. Sau răspund tot eu... că tot eu am pus întrebarea, nu?

Unii oameni chiar nu conştientizează faptul că există putere în cuvintele lor. Dacă acum spun ceva şi peste câteva clipe susţin altceva, nu ştiu dacă pot fi numiţi oameni cu "capul pe umeri", sau "cu mintea întreagă". Auzisem recent la un comediant că la el în familie... ei vorbeau şi după aceea gândeau. Unii vorbeau şi în acelaşi timp gândeau. Prea puţini care să gândească şi apoi să vorbească. Era cred că un efort mult prea mare pentru ei... din moment ce era în natura lor să procedeze astfel.

De ce era în natura lor? Pentru că aşa au fost crescuţi. Aşa a făcut şi mama, aşa a făcut şi tata, aşa o să facă şi copilul. Dacă nu au fost alertaţi de cineva sau de ceva cu privire la ceea ce vorbesc sau fac şi la consecinţele care urmează... au rămas pasivi, delăsători şi vai de capul lor - vorba noastră populară.

Unde nu-i cap... vai de picioare. Unde nu-s picioare... vai de cap. :)

Ce logică mai au unii oameni în ei. Te uiţi la ei, îţi spun că o să te sune şi apoi trece 2-3 ani şi nu mai auzi nimic de el. Nu sunt genul de persoană care să scrie undeva toate aceste "neajunsuri", dar atunci când cineva spune ceva care e legat de o acţiune a sa proprie, e ca şi când se face responsabil înaintea ta de acea acţiune. Nu îl ţin eu responsabil pentru cele spuse, ci el, prin cuvintele date se face responsabil de ceea ce a spus că face.

De multe ori noi facem promisiuni care ştim bine că nu le putem împlini. Mi se întâmplă şi mie. Recunosc. Sunt uman. Avem greşeli. Repetarea lor deja produce un obicei, şi obiceiul... produce caracterul. Dacă am obiceiul să promit chestii ca să mă scap de cineva... probabil că într-o bună zi cineva îmi va juca şi mie aceiaşi piesă.

Caracterul unei persoane e mai greu de schimbat pentru că acesta, odată format, e ca şi grupa sanguină din corpul uman. Devine parte integrantă din persoană. Obiceiurile le poţi schimba, dar şi ele la o limită. Trebuie voinţă, trebuie responsabilitate, trebuie renunţare. Acţiunile pot fi schimbate însă mai uşor prin simpla acţiune de moment: gândeşte înainte de a face sau spune ceva. Nu gândi cu voce tare, că te poate auzi cineva şi apoi se duce vorba ca la "telefonul fără fir". Aveai intenţia cutare... şi mâine, poimâine, auzi de la cineva premeditarea şi crima comisă, şi asta doar de la o vorbă care... ţi-a zburat aiurea pe gură.

Analiza gândurilor noastre se face cel mai bine prin confruntarea lor cu Sfânta Scriptură. Ea este standardul lui Dumnezeu pentru viaţa noastră. Duhul Sfânt este cel care ne ajută în slăbiciune şi El este ca un avocat al nostru. Avocat în sensul că ne ajută să ne găsim vina, să o recunoaştem, să o regretăm şi să Îl lăsăm pe El să ne transforme. Duhul Sfânt nu este un avocat al apărării acţiunilor noastre -- firea noastră umană este acel avocat. Ea mereu ne va spune că lucrul cutare e bun, când de fapt tu ştii clar că e rău şi greşit.

E corect să spui la cineva că vei face ceva şi apoi să nu îl faci? Ai cam rămas fără cuvinte aici. Clar că da. Aşa trebuie să rămâi. Să te uiţi în oglindă şi să vezi eul tău - să îl iei de "guler" şi să îi arăţi, "uite unde m-ai dus!" "uite ce am ajuns!" "uite ce vrei să faci cu mine!" etc.

Cuvântul tău este la fel de bun precum este şi caracterul tău. Dacă tu ai un caracter rău, cuvântul tău va fi rău. E logic. Dacă cuvântul tău este bun, caracterul tău este bun. Din prisosul inimii vorbeşte gura (Matei 12:34; Luca 6:45).