Ţigani creştini şi creştini ţigani... discriminare sau deosebire?

Îl cunoaşteţi pe cel care râde din poză? Dacă nu... nu aţi pierdut nimic.

E auto-proclamatul rege al ţiganilor (pardon, a se scrie rromilor) din România. Cică ar fi pocăit. Da îi place să apară şi pe la televizor sau să ştie lumea de el că cine e şi că ce face. Nu e rău pentru unu de stofa lui. În poza alăturată el râde (probabil de bucurie, că de altceva nu prea râd ţiganii) că fiica-sa se marită.

Nu prea e timp să discutăm aici şi să tratăm obiceiurile ţiganilor din România, ci vreau doar să folosesc această ocazie să scriu despre ei şi felul cum m-am confruntat eu personal cu ei. Atunci de ce am pus poza cu regele lor la acest articol? Ca să se vadă că ei sunt oameni ca noi şi nu brute, sau ce alte vorbe s-au mai dus despre ei. Clar că înţelegeţi toţi asta, nu?

În vara lui 1998 am fost solicitat de un amic din Bucureşti să merg cu el la ceva biserici din sudul României. De unde avea să ştiu eu unde mă ducea el? A doua zi trebuia să fiu la biserică, căci eram printre cei care lucrau la altar şi trebuia să fiu odihnit. Eeeee, dar până la odihna din noaptea de dinaintea duminicii aceleia... multe lucruri s-au întâmplat. Multe nu le pot uita. Multe le mai am încă întipărite în minte şi îmi aduc aminte de ele cu haz şi cu inima plină de emoţie. A fost seara când am fost răpit şi dus unde nu vroiam să merg. Puţin avea să ştiu eu despre ce plan fusese pus la cale cu privire la mine.

În după-amiaza acelei zile de sâmbătă mă sună un amic pe nume Cornel Daragiu -- cred ca ăsta e numele lui şi e numele real -- şi m-a invitat să vin la biserica unde slujea el în Bucureşti, undeva într-un cartier de care nu îmi mai amintesc cum se numea, doar ştiu că a trebuit să merg acolo cu metroul. Am ajuns la metrou, iar de acolo m-a preluat el. Era o casă mare unde fraţi şi surori din diferite părţi se adunau pentru o slujbă de mini-biserică şi erau şi doi fraţi americani pe care nu îi mai putea traduce nimeni decât o fătucă, care, din cate am înţeles eu, nu avea voie să vorbească în biserică, căci aşa de legalistă era mentalitatea pe acolo. :)

În fine, ca să facem povestirea scurtă, totul a fost OK. După ce s-a terminat slujba eu dădeam să plec să ajung unde locuiam că se făcuse târziu... şi taman atunci am fost cooptat să merg într-o aşa zisă "călătorie misionară" cu cei doi americani, fratele Cornel şi încă un alt frate - a cărui nume nu mi-l amintesc momentan - oricum ultimul era rrom, get beget. Ţigan adică. Eu nu ştiam cum să scap mai repede să ajung să mă odihnesc şi într-un final ei au spus că mă duc ei înapoi cu maşina.

Zis şi făcut. Ne urcarăm cu toţi într-un Cielo, care era de fapt maşina soţiei lui Cornel, lângă el în faţă stătea pastorul ăsta rrom de cară vă spusei mai sus, iar eu stăteam în spate cu cei doi americani, unu era mai subţirel, celalalt era cam cat toţi 4 la un loc. Ni s-a spus că vom merge în Oltenia la ceva biserică de ţigani unde aveau să slujească cei doi fraţi veniţi de peste hotare.

Se făcea noapte şi pe geam nu mai vedeam unde eram. Nu fusesem până atunci niciodată mai jos de Bucureşti. Era ceva nou pentru mine. Ţiganul din dreapta şoferului spunea că ştie el drumu şi mânca la greu seminţe de floarea soarelui. E ceva comun la ei. Deodată ajungem într-o localitate şi ţiganu îi zice la şofer că pe aici e, şi luând-o drept înainte... a ajuns direct la malul Dunării. Atunci parcă ne treziserăm şi noi cei din spate. Am ajuns? întrabam din când în când? Ne-am rătăcit, spunea Cornel... hehehehhehehehhe

Am ieşit de acolo şi undeva pe şoseaua principală dăm de un grup de tineri care veneau de la discotecă. Ţiganu se coboară din maşină, după ce goli restu de coji de seminţe îi întreabă pe tineri dacă ştiau unde e biserica de pocăiţi din zonă. Ăia nici nu ştiau că există aşa ceva la ei în localitate. Am mai mers ceva vreme şi apoi am ajuns undeva la o casă, care spuneau cei din faţă că aici era biserica unde trebuia să ajungem.

După ce ne-am coborât din maşină, ţiganii ne-au luat în primire. Când au auzit că erau şi americani printre ei mare bucurie pe capu lor. Pară îi vizita cine ştie ce personalitate istorică şi ei nu ştiau cum să facă totul să fie mai bine şi mai frumos. Când am intrat în camera unde erau adunaţi ceilalţi enoriaşi, aceştia stăteau şi ne aşteptau pe noi. În faţă era o masă mare care slujea drept amvon. Pe ea erau cărţi de la adventişti, de la Martorii lui Iehova, o carte de-a lui Trandafir Şandru (de la penticostali, nu mai este în viaţă dumnealui) şi ceva cărţi de cântări. Eu stăteam şi nu ştiam ce să fac sau ce să zic. Deodată parcă şi începu americanul mai bine făcut să le predice... şi eu trebuia să dau din gură să înţeleagă tot neamu de ţigani mesajul.

Erau în sala aia orbi, ciungi, oameni bolnavi, oropsiţi, cu tot felul de probleme. Începuserăm să le slujim şi ei primeau slujirea noastră. În clipa aceea mi-am dat seama că şi ei erau ca noi, oameni, nu erau fiare, şi nici animale. Duhul lui Dumnezeu sensibiliza mult inimile noastre în timp ce mesajul era predicat, mai ales în timpul rugăciunilor pentru bolnavi de la final.

Slujba s-a terminat târziu. Era cred că 2 noapte şi proprietarul casei ne-a invitat la masă. Ne-a pus să mâncăm din mâncare care trebuia să o servească el cu familia în duminica aceea. Ţin minte că ne-a dat carne de raţă şi a fost greu să refuzăm pe oamenii aceia. Atâta ne-au îmbiat să mâncăm - că ştiau că ne era foame - de parcă noi eram ultimii oameni de pe pământ. Ne-au servit cu un suc care cred ca era făcut de ei, americanii nu s-au atins de el că se temeau să nu le afecteze stomacul. Cel mai important pentru noi era că ţiganii se bucurau că noi i-am vizitat, le-am slujit şi că ne-au avut ca oaspeţi.

Într-un târziu ne-am pornit de acolo şi Cornel gonea prin noapte ca să ajungem cât mai repede în Bucureşti. A trebuit să sar gardu la căminul unde locuiam eu atunci căci uşa principală era închisă şi nu răspundea nimeni la bătăile din poarta de gratii mari. Mi-am rupt atunci şi cămaşa care oa veam pe mine. Asta o ţin minte şi acum. Nu mai ştiu cine mi-a deschis uşa, dar am fugit la culcare că nu mai puteam de somn. În stomac la mine încă mai încerca să se digere carnea aia de raţă care o mâncaserăm undeva lângă Dunăre. Nici măcar nu ştiam unde fusesem, aşa de buimac eram de cap. În dimineaţa aceea, la biserică aveam ochii cât cepele de somn şi oboseală. Toţi m-au întrebat ce fusese cu mine... şi le spuneam că, am fost răpit de nişte ţigani.

Experienţa asta m-a învăţat multe. Atunci am cunoscut eu felul de manifestare şi viaţa ţiganilor creştini. Ulterior am mai fost şi la alte întruniri de ţigani din Bucureşti, cu alte persoane şi toţi stăteau şi sorbeau cuvintele care erau predicate. La final nu trebuia să îi refuzăm dacă ne invitau la masă, orice ne-ar fi dat să mâncăm. Pentru mine parcă era o altă cultură, deşi ei vorbeau în româneşte ca şi noi, şi mai ştiau şi limba lor, rromanes.

Lângă Braşov am fost la o biserică de ţigani care a fost construită de ei. Era ca un fel de palat, mare, largă biserica; în faţă erau tot felul de cântăreţi şi de instrumente. În timpul slujbei de inaugurare se mai auzeau telefoane mobile. Chiar şi pastorul de acolo, în timpul slujbei a răspuns din spatele amvonului la cineva la telefon şi apoi a ieşit afară ca să vorbească cu cine îl sunase. Apoi când o revenit se discuta tare cu ceilalţi că ce trebe de făcut în continuare. :)

Aceste întâmplări mi-au deschis ochii spre realitate: cine sunt şi ce fac de fapt ţiganii. Şi ei sunt oameni ca noi, oare de ce fac unii atâta discriminare, de ce au prejudiciu faţă de ei şi de ce îi ocolesc de parcă ar fi cu râie? În Împărăţia lui Dumnezeu ne vom vedea cu mulţi dintre ei. Mi-ar plăcea mult să mă revăd cu Cornel şi cu "mâncătorul de seminţe" din acel Cielo. Parcă îi văd şi acum cum se bucură. Domnul să îi binecuvinteze şi să îi păzească acolo unde sunt acum! Dacă aflaţi careva de ei, vă rog să mă contactaţi să iau legătura cu ei.