Părtăşia invidiei sau rugăciunea de moarte a unui tiran
Credinţa creştină se bazează pe Cuvântul lui Dumnezeu. Părtăşia creştină se bazează pe dragostea de fraţi. Când lucrurile acestea nu sunt aşa cum trebuie, ele îşi schimbă înţelesul şi redefinesc valorile noastre etice, morale, spirituale şi însăşi destinul nostru.
În vremurile pe care le trăim astăzi, credinţa creştină a multora şi-a schimbat definiţia. "Ajutoarele" şi "sponsorizările de afară" au dus biserica de la rugăciunea pe genunchi la rugăciunea pe fugă, de la părtăşia aprinsă la apatie respinsă şi ură. Începem să clădim pe trecutul altora, poate mai puţin plăcut, şi de acolo le formăm şi altora imaginea şi icoana trecutului lor. Definim pe oameni după trecutul lor negativ, fără să ne dăm seama că la Golgota Isus a murit şi pentru ei, şi că noi trebuie să privim pe oameni prin prisma şi ochii lui Dumnezeu.
Vorbeam într-un articol recent despre felul cum mulţi conducători bisericeşti încep să facă din biserică clubul lor. Au regulile lor şi le impun asupra celor care fac parte din "gaşca" lor. Biserică nu mai poate fi numită aceasta, căci acolo nu există dragostea care acoperă totul, nu este rugăciunea aprinsă care să producă minuni, nu există mângâiere, căci mulţi merg cu paşi grăbiţi spre iad, şi încă sunt împinşi de cei care, din motive de "economie", refuză să facă lucrarea Domnului cu sacrificii.
Deja sunt mai mult decât scârbit de atitudinea pe care o crează, în zilele de astăzi, aşa zişii creştini care, încă se mai află la conducerea unei biserici. Nu doar că se cred că ar face voia Domnului, dar dacă se ridică cineva să facă o lucrare, au ei grijă să ponegrească persoana respectivă cu tot felul de martori mincinoşi şi mărturii neadevărate. S-a ajuns ca un pastor să ajungă la judecătorie cu un altul care a predicat ceva, şi la pastor nu i-a plăcut ce a zis acesta. În cele din urmă, ca să existe o continuitate în poziţia şi în postura sa... s-a muşamalizat totul, clar, cu minciuni. Bag bine de seamă că ei făceau lucrarea de omorâre a sufletelor.
Isus nu ar fi făcut ceea ce fac mulţi dintre noi astăzi.
Zilele trecute am fost la o biserică relativ tânără, unde este conducător un om cu o inimă sinceră. Nu are studii superioare sau doctorat ori masterat în artele religioase (dacă îmi permiteţi să numesc aşa teologia, etc.), dar are o inimă sinceră şi ceea ce a început să facă el acolo a fost binecuvântat de Domnul.
La început, însă, nu fuseseră toate lucrurile ca acum. Cineva tânjea după lucrarea care o începuse el în acea localitate şi, dacă nu a putut să o aibă..., a început să rostească "blesteme" creştine. Huă! Când am auzit această relatare am rămas perplex. Îmi venea să vomit de scârbă.
Cu prea bună seamă mulţi au atitudinea următoare: dacă eu nu pot avea hora mea, o să stric hora altuia. Am observat lucrul acesta aşa de des şi cam pretutindeni, inclusiv în lumea din afara bisericii. Ei nu pot să-şi facă comuniunea lor şi unde văd o comuniune care începe să aibă succes, ei o ruinează. E dorinţa lor de moarte pentru ca lucrarea ce o fac cei ce sunt ţinta invidiei lor să ducă la eşec.
Odinioară am participat la un seminar despre creşterea bisericii, şi am fost însărcinaţi, nu doar verbal de către cei care l-au susţinut, dar şi de Domnul, care ne-a spus clar în Cuvântul Său, "rugaţi pe Domnul secerişului să scoată lucrători" (Luca 10:2), să continuăm această viziune. Când am ajuns acasă, la biserica din care făceam parte, am împărtăşit cu câţiva ideea şi ne-am decis să formăm un grup de rugăciune, care avea să se axeze doar pe creşterea bisericii locale. Din nefericire, cei pe care i-am contactat nu s-au putut aduna la întâlnirea stabilită şi, oarecum, totul a fost ca şi când nu am fi discutat nimic. Viziunea pierduse din zel şi din elan acolo. Terenul era pierdut şi avea să se piardă din greu.... De lucrul acesta a trebuit să îmi dau seama mai târziu, spre stupoarea şi durerea mea sufletească.
După eşecul cu întâlnirea acestui grup a trebuit să plec din localitate; am primit însă în inimă îndemnul să scriu pastorului bisericii şi să îi transmit despre această viziune şi să preia el ştafeta, adică băteam şi eu fierul cât încă mai era cald. Spre stupoarea mea am tot aşteptat un răspuns la scrisoarea aceea, dar aşteptarea mea a fost zadarnică.
Când am revenit acasă am mers la pastor şi l-am întrebat dacă a primit scrisoarea şi apoi, după ce mi-a confirmat că o primise, de ce nu mi-a răspuns. Intrasem deja în zona lui de comfort prin acea scrisoare. Îl provocasem să facă ceva ce nu vroia să facă, din moment ce el toată viaţa fusese obişnuit să îi vină bani ca pe bandă şi să lucreze când o fi chef sau când nu ploua afară. M-a acuzat că am vrut să preiau biserica. A început să îşi amintească de un mesaj care l-am transmis în biserică când eram la începutul lucrării de predicare. Mă aşteptam să mă încurajeze că eram la început. Din contra, am primit, în faţă, rugăciunea de moarte a unui tiran.
În ochii mei, în acele momente am observat cum judecata lui Dumnezeu va veni peste el şi cum rugăciunea lui avea să se transforme în condamnarea lui.
A trecut ceva vreme de atunci. Eu nu am uitat lucrurile, dar am avut o zi când am fost la el şi am mărturisit că am avut amărăciune faţă de el şi mi-am cerut iertare lui Dumnezeu, apoi, atunci când am reuşit să ajung să mă întâlnesc cu el, am făcut-o şi de faţă cu el. A ramas uimit şi cu o stupiditate inutilă a spus că trebuia mai întâi să vin la el să îmi cer iertare pentru amărăciunea mea, apoi la Dumnezeu.
Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi. Mereu îmi răsunau în minte aceste vorbe ale Domnului Isus. Acum parcă le aud din nou, răsunând în inima mea cu ecoul: nu vă înşelaţi, ce seamănă omul aceea va şi secera! Ce altceva mai puteam să adaug eu la unu care vroia să strice tot ceea ce încercau să facă alţi bine, mai bine, mai spre propăşirea bisericii şi spre bunăstarea comunităţii? S-a format acolo, însă, o atitudine de genul, dacă vrea cineva să facă o lucrare care este în rangul poziţiei mele de conducere, dă-i în cap! Îngroapă-l! Huă! Locul ăsta e al meu pe veci!
Cam aceiaşi atitudine au avut-o şi comuniştii din România. Ei nu ştiau că mândria merge înaintea căderii şi că mare era groapa unde aveau să cadă cu toţi.
În zilele de astăzi sunt unii care dezgroapă mândria trecutului (comunist) - pe care îl regretă din motive vădite - să se inspire de acolo, şi respiră din odioşenia acelor tehnici de guvernare şi manipulare a maselor de oameni. Invidia este doar una din metodele pe care le practică şi încă mai au părtăşie cu ceilalţi din jur care, probabil că nu ştiu de trecutul murdar, spurcat, atitudinile necioplite ale unor oameni, care au pus mâna pe putere într-o biserică, şi care fac, cu tot dinadinsul, voia firii lor, şi mai au şi tupeul să spună că e a Domnului!
Cu siguranţă că răsplata Domnului va fi mare pentru cei care au stricat "horele" altora. Cu siguranţă că "dansul" lor va fi unul aprins. Mă rog ca flăcările iadului să fie revelate la mulţi dintre creştinii care cred că mântuirea a fost înfăptuită de Hristos şi acum ei batjocoresc Numele şi lucrarea Lui. Mă rog ca inimile acelora care încă mai persistă în rugăciunea de moarte, pentru că invidiază şi sunt geloşi pe lucrarea altora (sau a multora, mai bine zis) pentru Domnul, să fie vindecate şi în acelaşi timp zdrobite şi schimbate. Mulţi dintre ei au nevoie de un CPR (cardiopulmonary resuscitation) spiritual, unul care să aibă aşa răsunet încât atunci când îi vei auzi data viitoare, acţiunile lor să vorbească mai tare decât cuvintele lor. Probabil că vor fi amuţiţi decât să mai vorbească. Căci din prisosul inimii vorbeşte gura. Amin!
În vremurile pe care le trăim astăzi, credinţa creştină a multora şi-a schimbat definiţia. "Ajutoarele" şi "sponsorizările de afară" au dus biserica de la rugăciunea pe genunchi la rugăciunea pe fugă, de la părtăşia aprinsă la apatie respinsă şi ură. Începem să clădim pe trecutul altora, poate mai puţin plăcut, şi de acolo le formăm şi altora imaginea şi icoana trecutului lor. Definim pe oameni după trecutul lor negativ, fără să ne dăm seama că la Golgota Isus a murit şi pentru ei, şi că noi trebuie să privim pe oameni prin prisma şi ochii lui Dumnezeu.
Vorbeam într-un articol recent despre felul cum mulţi conducători bisericeşti încep să facă din biserică clubul lor. Au regulile lor şi le impun asupra celor care fac parte din "gaşca" lor. Biserică nu mai poate fi numită aceasta, căci acolo nu există dragostea care acoperă totul, nu este rugăciunea aprinsă care să producă minuni, nu există mângâiere, căci mulţi merg cu paşi grăbiţi spre iad, şi încă sunt împinşi de cei care, din motive de "economie", refuză să facă lucrarea Domnului cu sacrificii.
Deja sunt mai mult decât scârbit de atitudinea pe care o crează, în zilele de astăzi, aşa zişii creştini care, încă se mai află la conducerea unei biserici. Nu doar că se cred că ar face voia Domnului, dar dacă se ridică cineva să facă o lucrare, au ei grijă să ponegrească persoana respectivă cu tot felul de martori mincinoşi şi mărturii neadevărate. S-a ajuns ca un pastor să ajungă la judecătorie cu un altul care a predicat ceva, şi la pastor nu i-a plăcut ce a zis acesta. În cele din urmă, ca să existe o continuitate în poziţia şi în postura sa... s-a muşamalizat totul, clar, cu minciuni. Bag bine de seamă că ei făceau lucrarea de omorâre a sufletelor.
Isus nu ar fi făcut ceea ce fac mulţi dintre noi astăzi.
Zilele trecute am fost la o biserică relativ tânără, unde este conducător un om cu o inimă sinceră. Nu are studii superioare sau doctorat ori masterat în artele religioase (dacă îmi permiteţi să numesc aşa teologia, etc.), dar are o inimă sinceră şi ceea ce a început să facă el acolo a fost binecuvântat de Domnul.
La început, însă, nu fuseseră toate lucrurile ca acum. Cineva tânjea după lucrarea care o începuse el în acea localitate şi, dacă nu a putut să o aibă..., a început să rostească "blesteme" creştine. Huă! Când am auzit această relatare am rămas perplex. Îmi venea să vomit de scârbă.
Cu prea bună seamă mulţi au atitudinea următoare: dacă eu nu pot avea hora mea, o să stric hora altuia. Am observat lucrul acesta aşa de des şi cam pretutindeni, inclusiv în lumea din afara bisericii. Ei nu pot să-şi facă comuniunea lor şi unde văd o comuniune care începe să aibă succes, ei o ruinează. E dorinţa lor de moarte pentru ca lucrarea ce o fac cei ce sunt ţinta invidiei lor să ducă la eşec.
Odinioară am participat la un seminar despre creşterea bisericii, şi am fost însărcinaţi, nu doar verbal de către cei care l-au susţinut, dar şi de Domnul, care ne-a spus clar în Cuvântul Său, "rugaţi pe Domnul secerişului să scoată lucrători" (Luca 10:2), să continuăm această viziune. Când am ajuns acasă, la biserica din care făceam parte, am împărtăşit cu câţiva ideea şi ne-am decis să formăm un grup de rugăciune, care avea să se axeze doar pe creşterea bisericii locale. Din nefericire, cei pe care i-am contactat nu s-au putut aduna la întâlnirea stabilită şi, oarecum, totul a fost ca şi când nu am fi discutat nimic. Viziunea pierduse din zel şi din elan acolo. Terenul era pierdut şi avea să se piardă din greu.... De lucrul acesta a trebuit să îmi dau seama mai târziu, spre stupoarea şi durerea mea sufletească.
După eşecul cu întâlnirea acestui grup a trebuit să plec din localitate; am primit însă în inimă îndemnul să scriu pastorului bisericii şi să îi transmit despre această viziune şi să preia el ştafeta, adică băteam şi eu fierul cât încă mai era cald. Spre stupoarea mea am tot aşteptat un răspuns la scrisoarea aceea, dar aşteptarea mea a fost zadarnică.
Când am revenit acasă am mers la pastor şi l-am întrebat dacă a primit scrisoarea şi apoi, după ce mi-a confirmat că o primise, de ce nu mi-a răspuns. Intrasem deja în zona lui de comfort prin acea scrisoare. Îl provocasem să facă ceva ce nu vroia să facă, din moment ce el toată viaţa fusese obişnuit să îi vină bani ca pe bandă şi să lucreze când o fi chef sau când nu ploua afară. M-a acuzat că am vrut să preiau biserica. A început să îşi amintească de un mesaj care l-am transmis în biserică când eram la începutul lucrării de predicare. Mă aşteptam să mă încurajeze că eram la început. Din contra, am primit, în faţă, rugăciunea de moarte a unui tiran.
În ochii mei, în acele momente am observat cum judecata lui Dumnezeu va veni peste el şi cum rugăciunea lui avea să se transforme în condamnarea lui.
A trecut ceva vreme de atunci. Eu nu am uitat lucrurile, dar am avut o zi când am fost la el şi am mărturisit că am avut amărăciune faţă de el şi mi-am cerut iertare lui Dumnezeu, apoi, atunci când am reuşit să ajung să mă întâlnesc cu el, am făcut-o şi de faţă cu el. A ramas uimit şi cu o stupiditate inutilă a spus că trebuia mai întâi să vin la el să îmi cer iertare pentru amărăciunea mea, apoi la Dumnezeu.
Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi. Mereu îmi răsunau în minte aceste vorbe ale Domnului Isus. Acum parcă le aud din nou, răsunând în inima mea cu ecoul: nu vă înşelaţi, ce seamănă omul aceea va şi secera! Ce altceva mai puteam să adaug eu la unu care vroia să strice tot ceea ce încercau să facă alţi bine, mai bine, mai spre propăşirea bisericii şi spre bunăstarea comunităţii? S-a format acolo, însă, o atitudine de genul, dacă vrea cineva să facă o lucrare care este în rangul poziţiei mele de conducere, dă-i în cap! Îngroapă-l! Huă! Locul ăsta e al meu pe veci!
Cam aceiaşi atitudine au avut-o şi comuniştii din România. Ei nu ştiau că mândria merge înaintea căderii şi că mare era groapa unde aveau să cadă cu toţi.
În zilele de astăzi sunt unii care dezgroapă mândria trecutului (comunist) - pe care îl regretă din motive vădite - să se inspire de acolo, şi respiră din odioşenia acelor tehnici de guvernare şi manipulare a maselor de oameni. Invidia este doar una din metodele pe care le practică şi încă mai au părtăşie cu ceilalţi din jur care, probabil că nu ştiu de trecutul murdar, spurcat, atitudinile necioplite ale unor oameni, care au pus mâna pe putere într-o biserică, şi care fac, cu tot dinadinsul, voia firii lor, şi mai au şi tupeul să spună că e a Domnului!
Cu siguranţă că răsplata Domnului va fi mare pentru cei care au stricat "horele" altora. Cu siguranţă că "dansul" lor va fi unul aprins. Mă rog ca flăcările iadului să fie revelate la mulţi dintre creştinii care cred că mântuirea a fost înfăptuită de Hristos şi acum ei batjocoresc Numele şi lucrarea Lui. Mă rog ca inimile acelora care încă mai persistă în rugăciunea de moarte, pentru că invidiază şi sunt geloşi pe lucrarea altora (sau a multora, mai bine zis) pentru Domnul, să fie vindecate şi în acelaşi timp zdrobite şi schimbate. Mulţi dintre ei au nevoie de un CPR (cardiopulmonary resuscitation) spiritual, unul care să aibă aşa răsunet încât atunci când îi vei auzi data viitoare, acţiunile lor să vorbească mai tare decât cuvintele lor. Probabil că vor fi amuţiţi decât să mai vorbească. Căci din prisosul inimii vorbeşte gura. Amin!
Niciun comentariu:
Disclaimer:
Comentariile cu conținut off-topic, cu tentă de jignire, amenințare, ofensatoare, injurii, sau cuvinte porcoase/profane sunt șterse automat. Comentați doar dacă ceea ce aveți de spus este relevant și aduce discuții/subiecte noi. Comentariile cu pseudonime sunt "by default" sterse. Comentariile cu link-uri sunt moderate pe Disqus, pe Blogger, sterse. Daca doriti sa faceti publicitate la un site, rog sa ma contactati pentru o cotatie de pret, rezolvam. :)