Dacă nu ne integrăm, nu ne dezintegrăm (oare?)

Tema principală de pertutindeni din aceste zile este integrarea. Integrarea în societate, în biserică, în familie, în Schengen, în ce vreţi voi. Există unii care nu se integrează şi demisionează, asta nu înseamnă neapărat că se dezintegrează. Probabil că încearcă să se integreze acum în altceva. Treaba lor. Treaba noastră e să nu ne băgăm nasul în integrarea lor, că să nu îi delimităm, intimidăm, etc.

Cu ceva timp în urmă am citit despre un mare om al lui Dumnezeu că divorţase de nevasta cu care a convieţuit până atunci circa 20 de ani. Cu toate că el predica Evanghelia lui Dumnezeu, nu i-a spus nimeni vreodată că mesajul lui nu este unul corect, şi aceasta pentru că viaţa şi caracterul familiei sale lăsa mult de dorit. Pentru unii acest aspect din viaţa lui a fost trecut uşor cu vederea. În alte locuri, la persoane cu alte mentalităţi, în alte culturi, în alte biserici, ceea ce făcea el nu era aprobat în totalitate.

Nu am văzut până acum vreo biserică sau instituţie religioasă care să admită învăţătura vreunui om divorţat, aşa cum a fost şi acest om al lui Dumnezeu. Dacă era acceptată, probabil că era într-un cerc restrâns, şi era acceptată pentru că persoana avea anumite titluri, diplome, experienţă, etc.

Curios pentru modernismul nostru de astăzi nu este faptul că am ajuns să acceptăm divorţul în cadrul unui lucrător ordinat al bisericii sau din afara bisericii; am mers până acolo încât să vedem divorţul cuiva - fie laic, fie cleric - ca fiind "o încercare" prin care trece, într-o perioadă din viaţă. Cel puţin aşa mi-a mărturisit odată un fost amic, fără ca eu să fi bănuit vreodată că el era în divorţ cu soţia sa. Da, am văzut tristeţe pe faţa şi în sufletul lui; da, exista mâhnire şi apăsare acolo, însă nu a avut îndrăzneala şi transparenţa necesară pentru a deveni onest cu sine însuşi şi cu întreaga lui problemă, şi să mărturisească de fapt adevărul. Cineva era vinovat acolo, şi acel cineva se ascundea. Sau încerca să afişeze altceva decât realitatea crudă.

Nu e important că eşti un mare predicator, portarul de la biserică, sau un om neînsemnat sau cel mai însemnat dintr-un stat, biserică, localitate, etc. Când trăieşti în divorţ şi consideri starea de divorţ ca fiind "o încercare", şi nu o problemă serioasă, atunci nu faci altceva decât să dezintegrezi definiţia păcatului. Divorţul nu are loc niciodată decât din decizia omului, şi aceasta se întâmplă de obicei din anumite cauze, certuri, probleme, etc. Şi ce altceva este păcatul decât încălcarea poruncii lui Dumnezeu: să iubeşti pe Domnul Dumnezeu şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi? Păcatul are o relaţionare verticală cât şi orizontală. Când are loc o daună, vreun atac asupra vreuneia din aceste două relaţii, putem spune că avem de a face cu o dezintegrare din normalitate, şi aceasta se numeşte, din punct de vedere biblic, păcat.

Predicatorul de mai sus, de care vă spuneam, se despărţise de soţia lui pentru că banii au fost o problemă între ei. Cât de predicator să fi şi să nu fii în stare să-ţi aduci consoarta la consiliere, remediere, împăcare, reabilitare, şi respect? Ceea ce este şi mai bizar, ascultaţi-mă cu atenţie, este că ei au decis, după 2 ani de zile, să... se recăsătorească. Acum da, ea poate avea acces la cardurile lui de credit, la finanţele lui, la maşinile lui, etc. Deci cei doi nu s-au integrat o perioadă, dar apoi au decis să se reintegreze ca familie. Asta mă duce la concluzia că ceea ce decidem noi uneori, legat de viaţa noastră, nu are neapărat aparenţele care le cred şi văd cei din jurul nostru. E ca şi când aş fi căsătorit şi port verighetă, dar de fapt sunt de mult divorţat de soţia mea; sau sunt căsătorit şi nu port verighetă ca să mai pot flirta cu alte femei.

Dacă noi nu suntem acceptaţi într-un anumit grup aceasta nu înseamnă neapărat că nu facem parte din acel grup. Ceea ce gândim în interiorul nostru nu este neapărat şi ceea ce acţionăm, însă fără să vrem acţiunile noastre vor reflecta mentalitate şi ideologia noastră.

Când vrem să ne impunem într-o anumită privinţă facem doar o încercare mascată de a manipula pe cei din jur. Şi totuşi, am putea încerca să facem lucrurile altfel. Asta e ceea ce eu nu înţeleg din partea multor oameni. Sunt unii care vor să te facă precum sunt ei, şi pentru că nu te iau cum trebuie, strică totul. Sunt alţii care îţi impun un întreg arsenal de standarde, şi dacă în trecut ai avut un eşec, oricât de mic, pentru ei ai aceiaşi valoare acum, ca atunci când ai eşuat. Asta nu este nimic altceva decât o integrare dezintegrată!

Trebuie totuşi să luăm măsuri pentru a ne redresa. Trebuie să înţelegem ceea ce suntem şi să nu ne amestecăm în treaba altora, şi dacă e să o facem, să o facem la cererea lor, cu o inimă plină de dragoste şi cu dorinţa de schimbare. Dacă nu suntem în stare, mai bine să stăm la locul nostru şi gata! Când începem lucrurile şi impunem un anumit tipar, chiar dacă trecem anumite lucruri cu vederea, nu facem nimic altceva decât să călcăm pe urmele tiraniei. E vremea să ne integrăm în adevăratul sens al cuvântului: vrei să fi sfânt? Sfinţeşte-te! Vrei să fi bun? Cere-i lui Dumnezeu să te ajute să fi bun! Vrei să ai o familie puternică? Cere-i lui Dumnezeu să te ajute să ai o familie puternică, cere protecţia şi prezenţa Lui în familia şi viaţa ta! Vrei să fii diferit? Fii asemenea lui Hristos! E singura integrare care contează în viaţa aceasta şi are efecte în viaţa de apoi.