În vizită la "unchioaia"

"Unchioaia" este de fapt "mătuşa" care este rudă cu mine din partea unchiului. Dacă soţul ei era unchiul meu din partea mătuşii... el se numea "mătuşoiu". A fost puţin mai greu să reţin aceşti doi termeni atunci când am fost în vizită la diferiţi mătuşoi şi la diferite unchioaie din partea de vest a României, unde aceşti termeni sunt folosiţi atât de des şi nu întreabă nimeni acolo "ce înseamnă unchioaia?". Eram copil pe atunci.

Unchioaia de care vreau să vă vorbesc în această postare este de fapt genul de persoană care dacă ai intrat în ograda ei, trebuie să te pună la masă. De fiecare dată când am mers pe la ea, fie că eram în grabă, sau doar intram la ea să o salutăm, că noi veneam în oraşul ei de la distanţă mare, ea făcea cumva de ne punea ceva pe masă să servim. Oricând. Nu cred că au fost excepţii. Au fost zile când ne-a invitat în casă, au fost zile când era aşa de cald încât numai în curtea de afară puteam sta, serveam un sifon cu sirop de fructe rece, şi ne puneam la taclale cu ea şi cu celelalte rude care mai erau acolo.

Într-o vară, ţin minte că unchioaia a insistat să ne cazeze la ea acasă şi să ne fie gazdă "all inclusive". Intrarea în curtea ei era ca într-o fortăreaţă, avea o uşă mare din geam semi-transparent, şi fiecare uşior al porţii ei era prins de câte un segment al "complexului" din care se forma casa ei. Era ceva în formă de "U", doar că era invers, la deschiderea lui "U" era poarta. Cum se intra în curte, era un fel de hol, loc unde mai parca câteodată maşina unchioiu sau verişorul, fiu-su. Apoi în stânga se urca pe nişte scări spre o bucătărie imensă, cu o masă mare în mijloc şi în jur aragaze şi aparatură de tot felul. Era destul de "dotată" unchioaia, ce să zic.

În partea din faţă era intrarea într-o sufragerie imensă, dotată cu mobilă din lemn masiv, semăna - după mine - cu o masă de cavaleri teutoni. Pe perete avea un ceas mare cu numere romane - când eram copil nu înţelegeam de ce IX însemna cifra 9, când eu de fapt citeam "i" şi "x", credeam că era ceva cod....

La unchioaia am văzut prima dată un video-player (pe vremea aceea erau doar video-playere cu casete VHS mari, unchioaia avea o colecţie destul de impresionantă acolo, părinţii ştiu că nu prea ne-au lăsat să ne "băgăm nasul", probabil că aşa era cel mai bine, era parte din "cei şapte ani de acasă", cred...), televizor color şi antenă satelit. Nu oricine dispunea de astfel de aparaturi pe acele vremuri.

Unchioiu era cojocar. Restul curţii lui, deşi nu am aflat decât mai târziu, zumzăia de lucrători din cadrul cojocăriei, care era undeva în spate, după ce se trecea de curtea interioară. În partea aceea din "moşie" nu am intrat niciodată pentru că unchioaia nu a dorit să ne simţim că "suntem pe plantaţia ei de sclavi", dar se ştia că la ea sunt lucrători şi tot ea era cea care le dădea şi masa caldă a zilei. Ea era administrator, gospodar, bucătar, soţie, mamă, şi câte alte calităţi mai avea.

În seara când a trebuit să ne cazăm la ea, ţin minte că am fost duşi în camerele din partea de casă ce se aflau în aripa dreaptă. Acolo intrarea era pe nişte scări duble şi camerele erau spaţioase, aerisite, luminate, baia era foarte mare, avea canalizare casa ei (oraşul unde locuia ea este un fel de oraş de ţară, nu are prea mulţi locuitori, dar erau pe acea vreme anumite case acolo care nu aveau toaleta cu canalizare... ci doar o "cabină" în fundul grădinii... şi cam atât), duş, cadă, era mai ceva decât la un hotel. Mobila din jur era toată de lemn masiv, scaune şi mese şi paturi şi şifoniere din lemn lucrat parcă special doar pentru ei. Şi să vrei să furi şi nu puteai să cari acele "piese" la cât de grele erau ele.

Pe jos era în fiecare cameră covoare în care, dacă păşeai desculţ, te afundai în ele. Nu ştiu dacă erau produse de ei sau dacă erau cumpărate din "ţări străine", cum ziceam noi pe vremea comunismului. Ţările străine erau de fapt oraşele din România care erau la graniţă cu Ucraina, Rusia, Yugoslavia sau Bulgaria din acele vremuri. Acolo ei găseau marfă din alte ţări şi cu ele îşi împodobeau casele.

Pe masa din sufrageria unde se afla şi "video-ul" de care scriam mai sus, ţin minte că era o cutie de bomboane şi un sfeşnic mare cu câteva lumânări, aşezate pe o faţă de masă brodată cu fire aurii. Era ceva ce îţi lua ochii doar când o atingeai. Pereţii de acolo erau placaţi cu lemn. Nu era tavan normal, cu var sau cu vopsea, cum aveau alte neamuri de-ale noastre din acea zonă, era cu nişte plăci de lemn cu basoreliefuri pe ele; când te dădeai pe scaun puţin pe spate, şi îţi cădeau ochii pe tavan, cam greu de desprindeai de la ele. Ţin minte că atunci când ne uitam noi la plăcile de lemn de pe tavan, începeam să le numărăm colţurile, formele de pe ele, apoi să le măsurăm din privire, să adunăm, să împărţim... să ne minunăm de aşa lucru nemaivăzut. "Ce de-a bani trebuie să aibă unchioaia", gândeam atunci şi zâmbeam.

Copil fiind, alături de fraţii mei, curiozitatea "ne apuca" atunci când eram într-o casă străină. Dacă era rudă cu noi... parcă ne permiteam să intrăm şi unde nu aveam noi voie :) Acum stau să îmi storc bine creierii, că memoria îmi mai joacă feste, şi mă întreb dacă - având pe masa cutia aceea frumoască cu bomboane - exista pe undeva, pe lângă video, sau pe lângă televizorul unchioaiei, rătăcite ceva cutii mai ciudate, gen cutie de bijuterii cu cristale, sau ceva similar. Dacă a avut atâţia bani să facă un tavan aşa de ilustru, am spus că da, trebuie să aibă şi aşa ceva! Când deschideam capacul... găseam ori nasturi în ea, ori ace, ori alte ustensile de cusut - doar eram pe domeniul unei familii de cojocari.

Unchioaia nu prea purta "giuvaieruri", nici la mână, nici la gât. Era destul de simplă, dar avea nişte calităţi care nu le găseai la oricine. Calităţile astea erau comoara ei cea mai de preţ. Avea ospitalitate din plin. Mereu era cu zâmbet pe buze, chiar dacă la vârsta ei mai trecea şi prin necazuri şi probleme, acest mic aspect nu lipsea de pe chipul ei. Era gospodină şi iubea pe toţi. Cred că cel mai de preţ diamant care îl purta ea în suflet era dragostea pentru cei din jur, fie că erau sau nu rude cu ea.

La ultima vizită în zona unchioaiei, nu am mai reuşit să trecem să vizităm casa ei. Unchioaia murise de ceva ani; în urma ei au rămas copiii ei, care erau mai modernişti, ce-i drept. Deja schimbaseră şi maşinile care le-au avut odinioară în vaţa porţii, uşa de la intrare parcă a fost modificată într-una cu senzori ca să îşi poată băga maşina în curte cu o telecomandă. Peste drum s-au deschis tot felul de buticuri şi magazine, tot farmecul casei ei era parcă dispărut în câteva reamintiri pe care le mai număr acum pe degete.

Un lucru însă nu am uitat: în viaţă, fie că eşti bogat sau mai puţin bogat, să iubeşti pe toţi oamenii, să fi ospitalier şi să le zâmbeşti tuturor - asta e cea mai frumoasă comoară care are cel mai mare preţ. Eu cel puţin nu am putut-o uita pe unchioaia.

Notă: Această postare a fost scrisă pentru SuperBlog 2013.





Niciun comentariu:

Disclaimer:
Comentariile cu conținut off-topic, cu tentă de jignire, amenințare, ofensatoare, injurii, sau cuvinte porcoase/profane sunt șterse automat. Comentați doar dacă ceea ce aveți de spus este relevant și aduce discuții/subiecte noi. Comentariile cu pseudonime sunt "by default" sterse. Comentariile cu link-uri sunt moderate pe Disqus, pe Blogger, sterse. Daca doriti sa faceti publicitate la un site, rog sa ma contactati pentru o cotatie de pret, rezolvam. :)

Un produs Blogger.