Move on! Life goes on, dear!

Avea ochii mici şi ascunşi când am întâlnit-o pe Rose*. Singurul ei defect atunci era... timiditatea, şi din cauza acestui cusur cred că avea de suferit ea şi ceilalţi din jurul ei cu care interacţiona ocazional.

Când am întâlnit-o eu eram student în anul 2 de facultate. Cineva mă întrebase atunci dacă am "prietenă". Nu ştiam ce să răspund pe moment; mă lăsase pe gânduri acea întrebare.

Cu ceva timp în urmă îmi amintesc că auzisem povestirea unui amic care are un baieţel drăgălaş... şi cineva l-a întrebat - ca şi pe mine atunci - dacă are "girl-friend", la care el a răspuns direct şi răspicat, "I have girls that are friends and I have friends that are girls!" (e exact ce a spus el, deşi în româneşte ar suna puţin diferit..."am fete care sunt prietene şi am prieteni care sunt fete" - la el era un fel de joc de cuvinte, probabil că vroia să evite terminologia de "girl-friend" care, cu siguranţă, pentru vârsta lui de preşcolar, avea o altă semnificaţie atunci).

Rose avea părul blond şi ochii verzi. Mi-a făcut cunoştinţă cu ea chiar persoana care m-a întrebat dacă am prietenă. Din clipa aceea, chiar dacă nu am schimbat prea multe cuvinte, am început să ne placem reciproc... şi să ne scriem.

Ţin minte că pe vremea aceea nu era atât de avansată tehnologia, cu internet şi email şi reţele de socializare ca acum. Aveam hărtie, plic, pix, timbru, o adresă şi... poza ei... şi îi scriam ce îmi venea în minte. Ne mai întâlneam fizic doar în vacanţa de vară, şi atunci ne pierdeam timpul împreună până seara târziu.

Erau momente când mergeam la un suc sau la o prăjitură, şi lui Rose totul i se părea ca un vis. Sora ei deja mă numea "cumnat", şi eu habar nu aveam ce este aia responsabilitate, căsătorie, un loc de muncă stabil şi un cămin. Eram îndrăgostiţi parcă unul de altul, însă realitatea viitoare mă lovea pe mine. Rose vroia să ne căsătorim, însă nici ea nu avea habar de viitor.

La o următoare întâlnire cu ea mi-am luat inima în dinţi şi i-am spus direct în faţă ceea ce simţeam. O preţuiam pe Rose ca o prietenă şi, deşi noi am avut o relaţie de distanţă... parcă distanţa se făcea tot mai mare. Am nimerit cumva la un magazin de bijuterii de la LuxuryGifts.ro şi, din puţinii bani care îi mai aveam eu strânşi, i-am cumpărat un fel de brioşă cu un citat motivaţional, prin care să-şi aducă aminte de mine şi de prietenia noastră. Pe această brioşă stăteau scris cuvintele:

"Orice lucru pe care mintea îl poate gândi şi inima îl poate iubi, îl poţi împlini."

I-am dat acest mic cadou şi apoi m-am urcat în trenul care ducea în oraşul meu, ca mai apoi să mă îndrept iar spre Bucureşti la facultate.

De atunci nu am mai auzit de Rose, nici de familia ei, şi nici nu ne-am mai scris. Era ca şi când ne-am fi despărţit şi fiecare avea libertatea să o aleagă pe calea dorită.... Era o despărţire de moment pentru amândoi, însă despărţirea aceasta avea să fie spre binele amândorura. Cel puţin aşa am văzut eu lucrurile atunci.

După circa 4-5 ani am trecut prin oraşul ei şi m-am întâlnit din întâmplare cu ea. Era căsătorită şi avea copii. Ochii ei nu mai mă priveau aşa cum o ştiam eu din anul 2 de facultate. Se schimbase mult. Se răcise şi devenise oarecum obişnuită cu ideea că noi doi nu vom putea fi niciodată împreună. M-a salutat şi m-a întrebat ce mai fac. Apoi a deschis geanta ei neagră de piele şi a scos cutiuţa în care încă se afla acel cadou pe care i l-am dăruit cu câţiva ani în urmă. "Mai am cadoul de la tine", mi-a spus ea atunci sfiintă. "Şi îmi aduc aminte cu plăcere de tine şi de prietenia noastră. Viaţa merge înainte, putem  iubi şi putem fi împliniţi acolo unde destinul ne-a dus pe fiecare".

Parcă stăteam să încep să plâng când am auzit felul cum rostea aceste cuvinte, dar m-am abţinut. Am sărutat-o pe obraz, i-am spus că îi mulţumesc pentru lucrurile care mi le-a spus, apoi am îmbrăţişat-o uşor şi am fugit la maşina cu care eram atunci prin oraşul ei.

Rose îmi aduce aminte mereu de faptul că viaţa are lucruri plăcute şi mai puţin plăcute, şi că amintirile de moment pot aduce uneori bucurie, alteori tristeţe. Eu am ales să o păstrez pe Rose în inima mea ca un moment de bucurie şi să nu dau voie melancoliei să-mi strice acest lucru din mintea mea. Sunt lucruri în viaţă care ne consumă prea mult, de ce să mai las şi tristeţii acestei despărţiri să mă consume şi pe mine o viaţă întreagă?

Notă: Această postare a fost scrisă pentru SuperBlog 2013. *Numele persoanei a fost schimbat pentru a-i proteja identitatea.




Niciun comentariu:

Disclaimer:
Comentariile cu conținut off-topic, cu tentă de jignire, amenințare, ofensatoare, injurii, sau cuvinte porcoase/profane sunt șterse automat. Comentați doar dacă ceea ce aveți de spus este relevant și aduce discuții/subiecte noi. Comentariile cu pseudonime sunt "by default" sterse. Comentariile cu link-uri sunt moderate pe Disqus, pe Blogger, sterse. Daca doriti sa faceti publicitate la un site, rog sa ma contactati pentru o cotatie de pret, rezolvam. :)

Un produs Blogger.