Joc cu Dumnezeu [Guest Post]

Stroea Ecaterina - fotografie din arhiva personală a autoareiAm întâlnit-o pe Ecaterina Stroea în urmă cu câteva săptămâni și a fost foarte amabilă să împărtășească cu cititorii acestui blog, și nu numai, o relatare importantă din viața ei, un eveniment care a marcat-o pe ea, casa ei și întreaga sa familie. Ceea ce urmează să citiți în această postare este un material primit de la ea, și este... ceea ce spune și titlul. Citiți cu atenție și cu o stare rugativă aceste rânduri care urmează. Mulțumesc Cati pentru bunăvoința de a apărea pe acest blog cu o pagină emoțională din viața ta!

Nu mă rog des, dar atunci când o fac, o fac cu atâta tărie că până și Dumnezeu se îndură de mine.

Am fost un om obișnuit, ca oricare altul, cu împliniri și dezamăgiri. Asta cam până pe la vreo 23 de ani; apoi, viața avea să îmi pregătească o mare surpriză care să mă transforme, din acel om normal, într-un om ales de Dumnezeu, spre a arăta lumii că El chiar există și că nimic ce-i pe Pământ nu e întâmplător.

Asemeni tuturor tinerilor, m-am căsătorit și după un an de așteptări, devenisem ușor dezamăgită de faptul că încă nu aveam un copil. Primul contact mai puternic cu Dumnezeu, când i-am cerut ceva cu adevărat important, a fost într-o zi de mare sărbătoare, de ziua Sfântului Dumitru.

Nu neg faptul că și până atunci îi cerusem nimicuri lui Dumnezeu, gen o reușită la un examen, sau să îmi dea voie părinții să merg nu știu pe unde, sau alte lucruri ce privite acum, prin ochiul maturului care în sfârșit înțelege rostul vieții, chiar mi se par mai mult decât copilării, aproape stupidități, dacă pot fi numite așa. Deci, de Sfântul Dumitru, aflați cu nașii în biserică, am îndrăznit să îl rog, în gând, pe Dumnezeu să se îndure de mine și să îmi dea și mie un copil. O secundă, atât m-am rugat, apoi gândurile mele s-au întors din nou către cele lumești, uitând de cele sfinte. Cam scurtă fuse rugăciunea mea ca să primesc așa rapid un răspuns. Și totuși, Dumnezeu nu a avut nevoie de multe plecăciuni. La nici o lună, eram deja însărcinată.

Bucurie, doar bucurie! Nici măcar o clipă nu am simțit teamă sau îngrijorare pentru ceea ce urma. Cred că am spus un scurt ”Doamne, mulțumesc” și atât. Am uitat de Dumnezeu o perioadă. Îmi făceam planuri cum îmi voi numi copilul, alegând doar nume de fete, ca și cum deja știam ce va fi. La 5 luni de sarcină însă, Dumnezeu mi-a făcut un cadou. De 8 martie am făcut ecografia în care se spunea sec: ”aveți sarcină gemelară, însă mai apare o pată”.

Șoc! Adică urma să am gemeni, ok, am înțeles, dar ce era pata? Îngrijorare, atât am citit pe chipul doctorului. Am acceptat rapid ideea și am uitat de acea ”pată”. Timpul însă trecea în favoarea bebelușilor dar, în defavoarea mea. Făcusem o forma gravă de pre-eclampsia, boală specifică femeilor însărcinate. În urma analizelor, doctorii au decis stoparea sarcinii la 31 de săptămâni. Adică scoaterea forțată a bebelușilor în scopul salvării mamei. De aici am creat din Dumnezeu personajul principal al vieții mele.

Lacrimi și rugăciuni. Atât am știut să fac din mai până în iulie. Au fost două luni în care trăiam doar clipa, neîndrăznind să visez la ziua de mâine. Operația a decurs bine, dar în loc de doi, medicii au găsit 3! Aud și acum strigătul medicului către asistentă, ”Întoarce-te că mai avem unul!” Deci ”pata” aceea era tot un bebeluș, dar atât de bine ascuns încât nici un ecograf de la acea vreme nu ne lăsa să intuim ce este. Vestea că sunt 3 nu m-a mai șocat acum. Eram fericită că sunt toate fetițe, așa că numărul nu schimba cu nimic intensitatea bucuriei.

Durerea, însă, abia după operație avea să apară. Și nu durere fizică, ci sufletească. Copiii născuți prematur nu se adaptau la viața extrauterină. Erau ținuti în incubator, ajutați să respire, făcând des crize de respirație, iar când plămânii eșuau să funcționeze o secundă aveau culoare pământie. Atunci am decis să îmi dedic fiecare secundă lui Dumnezeu. Primisem de la o mătușă ”Epistolia Maicii Domnului”. Îmi făcusem un ritual din asta. În fiecare zi citeam acea cărticică de 12 ori. Nu știu de ce acest număr, dar așa îmi impusesem eu că până nu o citesc de 12 ori la rând, nu închid acea carte. Îl ”șantajam” pe Dumnezeu și îi promiteam că nu voi mai avea nevoie de absolut nimic în această viață, doar să îmi lase copiii în viață. Dezamăgirea a fost și mai mare atunci când medicul, un om trecut de 65 de ani, cu o lungă experiență, a venit, mi-a cuprins mâna și mi-a spus: ”De acum, doar Dumnezeu le poate salva. Noi am făcut tot ce e omenește posibil. Roagă-te ca măcar una să trăiască...

Dur, crunt, tăios!

Așa am simțit atunci acele vorbe. Însă am avut convingerea că mai presus de doctori este Dumnezeu, Doctorul suprem, Cel ce vindecă și bogat și sărac, și ateu și credincios. Până și încercarea de a aduce un preot ne-a fost în zadar. A fost oprit la ușă, pe motiv că vine din lumea exterioară și ”aduce microbi” care ar fi fatali în situația bebelușilor. Nu am încetat rugăciunile, și după o lună critică de stat la incubator, în sfârșit puteam să le țin pe fetițe în brațe. Iar preotul, de data aceasta a putut, și a fost primul și singurul vizitator ce a putut sta preț de câteva minute lângă fetițe. Dumnezeu venise, așadar, mult mai aproape de noi.

Ecaterina Stroea, alături de minunea lui Dumnezeu în viața ei, cele 3 fetițe minunate ale ei - fotografie din arhiva personală a autoarei.Anii au trecut și, deși știu că îi promisesem lui Dumnezeu că nu mai cer nimic, i-am mai cerut de multe de ori un singur lucru: sănătate copiilor mei. Și poate că, asemeni unui copil obraznic ce mai iese din cuvântul părinților, nu meritam, însă de fiecare dată Dumnezeu mi-a dat ceea ce i-am cerut. Căci nu durata unei rugăciuni e importantă, ci puterea pe care o are. Probabil, Dumnezeu de acolo, pune în balanță toate rugile noastre și se gândește ... oare poate să trăiască dacă nu îi îndeplinesc această dorință? Și atunci se îndură de noi, cei păcătoși, și ne dă exact atât cât ne trebuie și doar ce ne este cu adevărat de folos.

video

Notă: Imaginile de mai sus sunt din arhiva personală a autoarei. Colajul de fotografii din videoclipul de mai jos este realizat de mine, din fotografiile trimise de autoare, toate drepturile asupra lor îi aparțin. Cele 3 fetițe ale lui Ecaterina s-au născut pe data de 24 mai 2003 și se numesc Bianca Elena, Miruna Ștefania și Lavinia Andreea. Dacă citați acest material în altă parte, vă rog să păstrați toate linkurile din articol precum și această notă de la final și să oferiți sursa de citare, adică acest blog. Ecaterina Stroea poate fi urmărită pe Tsu - Catis, Tsu - GoodWords, rețeaua de socializare care revoluționează lumea. Faceți click pe cele 2 link-uri pentru detalii.





Niciun comentariu:

Disclaimer:
Comentariile cu conținut off-topic, cu tentă de jignire, amenințare, ofensatoare, injurii, sau cuvinte porcoase/profane sunt șterse automat. Comentați doar dacă ceea ce aveți de spus este relevant și aduce discuții/subiecte noi. Comentariile cu pseudonime sunt "by default" sterse. Comentariile cu link-uri sunt moderate pe Disqus, pe Blogger, sterse. Daca doriti sa faceti publicitate la un site, rog sa ma contactati pentru o cotatie de pret, rezolvam. :)

Un produs Blogger.