Când nu mai plouă cu pasiune

Plouă afară... Am ales astăzi să îmi împrăștii gândurile și să caut, printre atâtea picături de ploaie care se aud în geam, sub umbrelă pe drum, pe acoperișul clădirii unde mă aflu acum... ceva ce nu mai funcționează în mine și care produce un vid de o necunoscută stare. Sau poate am mai trecut pe acolo, dar nu la fel ca până acuma. Pentru mine parcă e ceva diferite de data aceasta...

Mohorâta vreme de afară ne influențează starea noastră interioară. Toți spun că trebuie să trecem peste asta, dar nu spune nimeni cum. La fiecare pas auzi vești triste, vești sumbre și, printre altele mai puțin plăcute, auzi și simți și inima ta care nu mai are nici un strop de pasiune în ea...

Cam așa am simțit eu azi. Nu mai puteam să resuscitez ființa mea interioară să gândească mai presus de vremea ploioasă de afară, mai presus de cuvintele care le alungam furios din mintea mea. Mă luptam cu mine însumi și eram singur copleșit și nu îmi puteam da seama de ce am ajuns aici, acum, chiar așa de jos și de apăsat.

Mi-am adus aminte ulterior că și David a trecut pe acolo.

Suflete al meu, de ce te mâhnești și de ce gemi înăuntrul meu? Nădăjduiește în Dumnezeu, căci din nou Îl voi lăuda, pe El, Mântuitorul meu și Dumnezeul meu! (Psalmul 42:11, NTR, sublinierile din text îmi aparțin).

Nu că ar fi fost și el la fel ca mine acum, el măcar nu scria din mijlocul ploii, dar scria că era mâhnit, că interiorul lui durea, că o neliniște îi copleșise sufletul. El găsea soluțiile repede pentru că el a fost de multe ori în vale. A fost instruit de Dumnezeu, atunci când era la oi, să fie credincios în lucrurile mici încredințate lui, deși fusese uns ca rege, însă nu a ajuns direct la palat după ce Samuel l-a uns. A trecut printr-un proces care l-a format. A învățat ce trebuia să învețe. Și apoi a mai călcat greșit, dar s-a întors către Domnul, și-a recunoscut starea, a confruntat sentimentele și vina sa, gândurile le-a pus înaintea lui și le-a cântărit și le-a măsurat și a judecat.

Tu ce faci când ți-ai pierdut pasiunea pentru tot ceea ce ești, ceea ce știi că ai fost chemat, pentru ceea ce știi că trebuie să realizezi pe acest pământ? 

Cred că momentele prin care trecem prin viață cu toții - la fel ca mine, la fel ca tine, la fel ca David și mulți alții - sunt menite să ne facă să punem multe întrebări. Punem întrebări să găsim răspunsuri și soluții. Nu sunt întrebări nebunești. Sunt justificate. De confruntare și de răscolire. Ceva care să ne ajute să degajăm din jurul nostru norii și mohorâta ploaie de afară și să găsim soarele, să vedem cum răsare iar și lumina lui ne încălzește. E acel moment de răscruce în care căutăm, prin reflecții interne, direcția spre care ne-am îndreptat înainte, dar acum parcă am pierdut semnalul...

Avem nevoie și de ploaie uneori. Zilele trecute mergeam la muncă și ploua destul de tare afară. Ascultam ceva muzică în căști și, una după alta, piesele erau toate despre ploaie. De parcă le-ar fi programat ceva sau cineva. Am tot dat să sar peste piesă și apoi a urmat un capitol din Scriptură - am descărcat Biblia în format mp3 și ascult în drum spre lucru capitole, e mai ușor decât să citesc în autobuzul aglomerat dintr-o Biblie tipărită - care vorbea tot despre ploaie. Nu era ceva circumstanțial. Am lăsat capitolul să fie citit. Nu mai rețin de unde era citit, dar, dacă nu greșesc eu, vorbea despre o promisiune din Scriptură:

Atunci El vă va trimite ploaie pe pământ la timpul potrivit, ploaie timpurie și ploaie târzie, ca să puteți strânge grânele, mustul și untdelemnul (Deuteronom 11:14, NTR, sublinierile din text îmi aparțin)

Mă minunam cum de s-au putut coordona toate laolaltă în această ordine. Dumnezeu coordonează toate lucrurile din jur, deși noi ne-am imagina că vremea ploioasă de afară este ”controlată” de om și de dezvoltarea tehnologică din secolul prezent. Dumnezeu este suveran chiar și în starea mohorâtă de afară - cu ploaie - și chiar și în starea mea interioară - cu multele întrebări, cu pasiunea care parcă nu mai este... cu tot vidul care parcă s-a creat și au început, în loc, să apară întrebări care nu mi le-am pus până acum. Toate lucrurile au rostul lor și vremea lor. Nimic nu vine în viața mea - și a ta - fără ca acel ceva să nu aibă un scop.

Mai apoi am ajuns la lucru și înainte să pășesc în birou, am chemat numele Domnului peste mine. Am declarat că El este în control. Că starea prin care trec eu acum și în acel moment nu este de lungă durată, că în curând El îmi va schimba starea mea și că mă va revitaliza. M-am conectat la El și la vocea Lui. Am ciulit urechile să aud ce ar vrea să-mi spună; vocea Lui ar fi acoperit cu mult mai mult întrebările mele interioare și ar fi disipat ceața creată de vremea mohorâtă de afară în furtuna din sufletul meu.

Eram - și încă sunt - vulnerabil. Îmi simțeam inima cum bate și că ceea ce simțeam că am pierdut, de fapt era învăluit de emoțiile și de starea mea. Am dictat circumstanțelor să nu mai mă influențeze. Am spus celor din jur că Isus este Domn și că eu mă închin doar Lui și pe El am ales să-l slujesc, cu puțină sau cu mai multă pasiune. Cu ce mai aveam în mine atunci. Că am avut o dată mai multă și acum simțeam că nu mai am de loc... alegerea mea este alegerea mea. Eu am ales să las ploaia să cadă peste mine, în sufletul meu... ca să pot strânge apoi grânele care se vor produce. În vreme de jale sau în vreme de veselie; în vreme de tăcere sau în vreme de râset; când e cald sau când e frig; când plouă sau când e furtună; când e soare sau când nu mai am apă. Domnul este Dumnezeu indiferent de circumstanțele care sunt în sufletul meu!

S-a mai liniștit ploaia, dar nu mă mai interesează. În suflet tot simt, câtuși de puțin, că mai sunt mohorât, că sunt destrămat, distrus, abandonat, uitat, ignorat de cei din jur... dar merg înainte. Merg prin ploaie cu umbrelă sau fără. Merg și calc în picioare tot ceea ce mă temeam că mă va afecta. O voi afecta eu! O voi neliniști eu de data aceasta! Nu eu sunt în control acum, ci Cel care m-a creat. Și mă întind spre mâna Lui de Tată și îl chem în ajutor. Să îmi reaprindă pasiunea din inimă. Să mă refacă în sufletul meu. Să simt din nou bucuria cerului în viața și sfera de influență din jurul meu. Să pot să râd și să dansez din nou. Să nu-mi pese de ceea ce este în jur decât de ceea ce îi pasă și Lui. Pentru că toate lucrurile au rostul lor și începutul lor. Și toate lucrurile au sfârșitul lor. Numai dragostea Tatălui ceresc nu are început și nici sfârșit. Pentru că El este Dragoste. Și dragostea Lui m-a scos din cenușă. Prin dragostea Lui sunt ceea ce sunt. Prin dragostea Lui eu pășesc peste ape. Prin dragostea Lui biruiesc orice gând nesătul.

Să tot ploaie acum cu dragostea cerului peste mine. Să pot să ud și pe alții pe drum. Să mă întorc și să aud că și ceilalți... sunt udați, că pasiunea lor moartă reînvie și astăzi, că mâinile lor nu-s lăsate în jos obosite, ci spre ceruri stau ridicate să adore pe Cel ce e Domn și Împărat al tuturor: Isus Hristos!

Ridicați-vă mâinile spre Lăcașul cel sfânt și binecuvântați-L pe Domnul! (Psalmii 134:2, NTR)

Uneori trebuie să realizăm că momentele de tristețe care le simțim în viața noastră precum ploaia grea de afară... sunt pentru a ne forma caracterul nostru și pentru a putea forma în noi acel teren pe care să-l poată binecuvânta Dumnezeu. Și mai sus am citat ceva despre ploaie din Vechiul Testament, însă și Noul Testament vorbește despre aceasta, și e bine să știm - și eu, și tu și ceilalți - că atunci ”când pământul absoarbe ploaia care, deseori, cade pe el și dă plante care sunt folositoare celor pentru care este cultivat, el primește binecuvântarea de la Dumnezeu” (Evrei 6:7, NTR). Ferice de cei care caută pe Cel care aduce ploaia. Ferice de cei care caută pe Cel a cărui mână binecuvintează! Ferice de cei care caută fața Lui, mai presus de binecuvântările mâinii Lui! Ferice de cei care văd că li s-a dus pasiunea din suflet, dar mai caută stropii din ceruri să cadă, din nou, peste ei.