Nu te mai știe nimeni după ce pleci

Am apucat să trăiesc în luna iunie 2021 ceea ce nu credeam că o să am parte. Probabil că toți trecem pe acolo cândva - fie că vrem sau că nu vrem. Am trăit-o și pe asta. Și am mai trăit-o și altă dată. Inițial am zis că ”nu e adevărat ceea ce mi se întâmplă... poate eu am concepții greșite”. Fals! După ce pleci de undeva, oricât de multe impresii bune sau mai puțin bune ai lăsat în urma ta... te dau uitării cei care odinioară erau buni amici, colegi, prieteni. Cred că și ”distanțarea socială” e de blamat aici. Parcă toate acestea adunate sunt efectele unui tsunami emoțional neașteptat.

Se duc toți în treaba lor și dacă îi tragi de mânecă să le aduci aminte că odinioară erați colegi, amici, prieteni... parcă brusc au anemie, brusc parcă le-ai și prescrie trimitere la medic, tratament și o terapie supravegheată. 

Și ca să nu se simtă ei aiurea... își trag o palmă peste frunte, scutură din cap și exclamă: ”Aaaa, tu erai?”

Nu. Era altul. Cine să fie altcineva? Logic că eu eram!

Nu m-ai recunoscut din cauză că aveam mască? Sau nu ai vrut să mă recunoști că nu mai sunt la același job cu tine, la același club de fitness, la aceiași biserică, la aceiași viață socială publică? Atunci care dintre noi e cel ipocrit? Eu că mi-am adus aminte de tine și te-am salutat, sau tu... că te-ai făcut că nu știai cine sunt? Și ce ai vrut să dovedești prin asta? Că ești inteligent? Bravo! 

Am ajuns să ne evităm unul pe altul că ”nu mai suntem de actualitate”, că relația care am avut-o în trecut - indiferent de ea - nu mai este actuală, așa că eu cu treaba mea, tu cu treaba ta, ei cu treaba lor, și așa mai departe. Nu fluturăm toți aceleași steaguri. Unii se mai țin de bare, alții cad pe jos. Unii cad pe jos de râs când le scriu aceste rânduri pentru că - probabil - se identifică cu persoana pe care eu o știam, și că acesta ar putea fi un scenariu care l-aș putea pune în realitate dacă aș da față în față cu ei. Cu persoana lor anemică. Anemică de la sentimentele de relaționare ignorate.... 

Am început să devenit un fel de zombi. Nu ne mai cunoaștem unii pe ceilalți. Suntem prieteni pe facebook, în viața asta, dar nu mai avem timp să întrebăm unul pe celălalt, ce mai faci, cum te mai simți, de ce nu mai treci pe la noi...? etc. 

Și ar fi chiar ciudat să revină toți la normal acum la ceea ce erau odinioară. Doar că i-au prostit pandemia cu măștile. Preferă să stea cu ele pe figură să își ascundă căscatul, murmurul buzelor lor, care nu spun altceva decât ”uite-te și la ăsta! ce păr are aia! ce machiaj ciudat și-a făcut individa aia!”... 

Nu am fi tras acest semnal dacă eu însumi nu vedeam cum o persoană apropiată mie m-a ignorat tot timpul, mi-a stat cu spatele ca să evite discuțiile cu mine. Nu sunt încă 100% convins că m-a văzut, dar am fost eu 100% convins că m-am lăsat văzut. Și atunci mi-am pus întrebări ciudate: De ce mă evită? De ce se face că nu mă mai cunoaște? De ce îmi întoarce spatele? 

E simplu. Pentru că suntem oameni. Natura noastră umană a început să se adapteze și să răspundă acum în acest mod față de ceilalți din jur. Ei toți te ”judecă” după cum te-au știut odinioară, niciodată nu ar accepta că tu te-ai schimbat, că poate te-ai apropiat mai mult de Divinitate, că viața ta a avut o întorsătură... că nu mai ești ceea ce ei știau de tine acum 2-3-10 ani în urmă. Rămânem cu amintirile alea banale. Ne e greu acum să zâmbim și să alimentăm o altă ființă umană cu o stare de bunătate, de nădejde, de puțin mai multă speranță, de voioșie... posomorâți am intrat în această pandemie... posomorâți vrem să continuăm. Nu vrea să mai iasă nimeni din ea. Masca a devenit parte din personalitatea multora. La unii și mănușile de latex sunt de nedesprins. Au devenit caracter uman la unii. Sintagma aia: stai departe de mine că ești necurat - dar ei nu știu cât sunt eu de murdar.