Dispariţia disciplinei în biserică, Partea 1

Declinul disciplinei bisericii este probabil eşecul cel mai vizibil al bisericii contemporane. Fără a mai fi preocupată cu menţinerea purităţi de confesiune sau stilul de viaţă, biserica contemporană se vede pe sine ca o asociaţie voluntară de membrii autonomi, cu responsabilitate morală minimă faţă de Dumnezeu, cu atât mai puţin unul faţă de altul.

Absenţa disciplinei bisericii nu mai este deloc remarcabilă – în general nici macar nu este notată. Disciplina regulată şi statornică a bisericii, pentru mulţi din membrii săi, nu mai este o categorie semnificativă, sau măcar o memorie. Generaţia prezentă, atât de lucrători cât şi de membrii de biserică, este, în fond, fără experienţa disciplinei bisericii.

De fapt, majoritatea creşstinilor introduşi în învăţătura biblică despre disciplina bisericii – al treilea semn al bisericii – confruntă chestiunea disciplinei bisericii ca o idee pe care n-au mai întâlnit-o înainte. La prima auzire, chestiunea pare pe atât de străina şi de veche precum Inchiziţia Spaniolă şi judecarea vrăjitoarelor din Salem. Singura lor obişnuinţă cu lucrarea de disciplină a bisericii este adesea o invenţie literară precum „Scrisorile lui Zgândărilă”.

Şi totuşi, fără vreo reluare a disciplinei funcţionale a bisericii – ferm stabilită pe principiile revelate în Biblie – biserica îşi va continua alunecarea înspre dezintegrare morală şi relativism.

Evanghelicii au recunoscut, de mult, disciplina drept „al treilea semn” al bisericii autentice. Disciplina biblică autentică nu este un semn opţional, ci unul necesar şi integral al Creştinismului autentic.

Cum de s-a întâmplat aceasta? Cum se face că biserica, atât de repede şi de universal, a abandonat funcţiile sale cele mai esenţiale şi responsabilităţile? Răspunsul se gaseşte în dezvoltările interne cât şi externe faţă de biserică.

Pusa în mod simplu, abandonarea disciplinei bisericii este legată de Creştinismul American, care cedează lent în favoarea culturii americane. De îndata ce a început secolul al 20-lea, această acomodare a devenit din ce în ce mai evidentă, pe masură ce biserica consimţtea asupra unei culturi de individualism moral.

Deşi secolul al 19-lea nu a fost o eră de aur pentru evanghelicii americani, secolul nu a văzut consolidarea teologiei evanghelice şi a modelelor bisericii. Manualele de disciplină bisericească şi înregistrarile congregaţionale indică faptul că disciplina era aplicată în mod regulat. Congregaţiile protestante au exercitat disciplina ca o lucrare necesară şi naturală pentru membrii bisericii, şi ca mijloc de protejare a integrităţii doctrinare şi morale a congregaţiei.

În calitate de congregaţionalişti aprinşi, Baptiştii au lăsat o înregistrare instructivă, în particular, a disciplinei secolului al 19-lea. Istoricul Gregory A. Wills comenta apt, „Pentru un Baptist antebel, o biserică fără de disciplină ar fi cu greu socotită drept biserică”. Biserica ţine în mod regulat „Zile de Disciplină”, când congregaţia se adună să vindece spărturile de părtăşie, să-i prevină pe membrii îndărătnici, sa-i mustre pe cei încapăţânaţi şi, dacă era necesar, să-i excomunice pe cei care se opuneau disciplinei. Facând astfel, congregaţiile înteleg că urmează un model biblic expus de Hristos şi de Apostol pentru protejarea şi corectarea ucenicilor.

Nici o sferă de viaţă nu a fost considerată în afara responsabilităţii congregaţiei. Membrii trebuiau să-şi supravegheze vieţile şi să mărturisească în armonie cu Biblia şi cu principiile morale stabilite. Depinzând de politica denominaţională, disciplina a fost codificată în legamintele bisericii, cărţi de disciplină, manuale şi confesiuni de credinţă ale congregaţiei. Disciplina acoperea atât doctrina cât şi comportamentul. Membrii erau disciplinaţi pentru comportamentul care viola principiile biblice sau legămintele congregaţionale, dar şi pentru încălcările de doctrină şi credinţă. Membrii erau consideraţi a fi sub autoritatea congregaţiei şi responsabil unul faţă de altul.

La finalul secolului, totuşi, disciplina bisericii era deja în declin. În pragul Iluminismului, criticismul Bibliei şi doctrinele ortodoxiei evanghelice erau larg răspândite. Chiar şi cele mai conservative denominaţii au început să evidenţieze atenţia scăzută faţă de ortodoxia teologică. În acelaşi timp, cultura mai largă se muta spre adoptarea unui individualism moral autonom. Rezultatul acestor dezvoltări interne şi externe a fost abandonarea disciplinei bisericii, în timp ce proporţii mai mari din viaţa membrului de biserică erau considerate ieşite din limitele congregaţiei.

Marea schimbare din viaţa bisericii a urmat transformările culturale măreţe ale începutului secolului 20 – o eră de gândire „progresivă” şi de liberalizare morală. Prin anii 1960, doar o minoritate de bisericii au mai pretins să practice disciplina bisericii în mod regulat. În mod semnificativ, responsabilitatea confesională şi disciplina morală erau totodată abandonate în general.

Categoria teologică a păcatului a fost înlocuită, în multe cercuri, cu conceptul psihologic de terapie. Philip Reiff argumenta că „Triumful Terapeutic” este acum un accesoriu al culturii americane moderne. Membrii bisericii pot face alegeri slabe, să eşueze să trăiască la nivelul aşteptărilor unei culturi opresive, sau să fie auto-actualizaţi în mod inadecvat – dar ei nu mai comit păcat.

Indivizii pretind acum o zonă enorma de privaţiune personală şi de autonomie morală. Congregaţia – redefinită ca o simplă asociaţie voluntară – nu are nici un drept de a se impune în acest spaţiu. Multe congregaţii au pierdut orice responsabilitate de a confrunta chiar şi păcatele cele mai publice ale membrilor lor. Consumaţi cu metode pragmatice de creştere a bisericii şi de inginerie congregaţională, majoritatea bisericilor lasă chestiunile morale în domeniul conştiinţei individuale.

Aşa cum notează Thomas Oden, mărturisirea păcatului este acum demodată şi disperat de ieşită din comun pentru multe minţi. „Concepţia simplificatoare naturalistă ne-a invitat să reducem pretinsele păcate individuale la influenţe sociale pentru care indivizii nu sunt responsabili. Hedonismul narcisist a degradat orice discuţie despre păcat, sau orice mărturisire drept dezagreabilă şi disfuncţională. Individualismul autonom a divorţat de păcat dintr-o comunitate grijulie. Relativismul absolut a privit valorile morale ca fiind atât de ambigue încât nu este nici o stinghie de măsurat împotriva careia să se estimeze ceva a fi păcat. Această modernitate, care este caracterizată de confluenţa acestor patru surse ideologice, a presupus să scape de confesiune, şi a facut-o de fapt o jenă pentru biserica acomodată a modernităţii”.

Însăşi noţiunea de ruşine a fost înlăturată de o generaţie pentru care ruşinea este inutilă şi o piedică represivă pentru împlinirea personală. Chiar şi observatorii seculari au notat lipsa de ruşine a culturii moderne. Aşa cum comentează James Twitchell, „noi am încercat în ultima generaţie să punem deoparte ruşinea. Mişcarile de potenţial uman şi memorie recuperată din psihologie, relativismul moral al creştinismului acţionat de audienţă, lipsa de penalizare, transformarea tuturor ideilor sunt egal de bune în educaţia mai înaltă, ridicarea comportamentului fără vină înaintea legii, distorsiunile, adesea excesive, în enunţarea istoriei, aşa încât anumite grupari să se simtă mai bine cu privire la sine, şi tonul de discurs politic‚ 'eu sunt fără ruşine, dar ţie ar trebui să-ţi fie ruşine de tine', acestea sunt doar câteva din instanţele în care se poate vedea aceasta”.

Twitchell vede biserica creştină că ajută şi susţine această transformare morală şi abandonare a ruşinii – care este, în cele din urmă, un produs natural al comportamentului păcătos. „Privind la Biserica Creştină de astăzi, poţi vedea un slab pentimento a ceea ce odată a fost zugrăvit în cele mai apăsate culori. Creştinismul pur şi simplu a pierdut aceasta. Acesta nu mai articulează idealul. Sexul s-a dezlanţuit. Zilele de ruşine s-au dus. Diavolul a fugit cu păcatul”. Aşa cum se tânguie Twitchell, „Du-te şi să nu mai păcătuieşti” a fost înlocuit cu „Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi”.

Demonstrarea acestei abandonări morale este văzută în predarea principală a Protestantismului faţă de o etică de o „liberare” sexuală. Protestantismul liberal a pierdut orice credibilitate morală în sfera sexuală. Homosexualitatea nu este condamnată, deşi aceasta este clar condamnată în Biblie. Din contra, homosexualii primesc o conclavă specială în adunarea denominaţională şi publicaţiile lor şi drepturi speciale.

Evanghelicii, deşi încă mai pretind aderenţa faţă de standardele morale biblice, au capitulat în mod copleşitor faţă de cultura de divorţ. Unde sunt congregaţiile evanghelice care pun cuplurile căsătorite să dea socoteală pentru menţinerea jurămintelor lor de căsătorie? În mare măsură, evanghelicii sunt doar puţin în spatele Protestantismului liberal în acomodarea cu cultura de divorţ, şi acceptă ceea ce e egal cu „monogamia serială” – credincioşie faţă de un singur partener marital o singură dată. Şi aceasta a fost notată de observatorii seculari. David Blankenhorn, de la Institutul American de Valori, a remarcat faptul că „în ultimele trei decade, mulţi lideri religioşi … au abandonat pe picior mare căsătoria ca domeniu vital de atenţie religioasă, înmânând în mod esenţial întreaga materie la liderii de opinie şi avocaţii de divorţ din societatea seculară. Unii membrii din cler se pare că şi-au pierdut interesul în apărarea şi întărirea căsătoriei. Alţii raportează că se îngrijorează de a nu-i ofensa pe membrii congregaţiilor lor care sunt divorţati sau necăsătoriţi”.

Legat de această îngrijorare a ofensării membrilor bisericii este şi apariţia „culturii drepturilor”, care înţelege societatea doar în termenii drepturilor individului, mai degraba decât responsabilitatea morală. Mary Ann Glendon, de la Harvard Law School (Şcoala de Drept Harvard, n. tr.) documentează înlocuirea „discuţiei drepturilor” cu discursul moral. Incapabili sau nevoitori să se preocupe cu categoriile morale, bărbaţii şi femeile moderne recurg la singurul limbaj moral pe care-l ştiu şi-l înţeleg – pretenţia nestânjenită la „drepturile” pe care societatea nu are nici o autoritate să le limiteze sau să le nege. Această „discuţie a drepturilor” nu este limitată la societatea seculară, totuşi. Membrii bisericii sunt aşa de dedicaţi faţă de noua lor versiune de „discuţie a drepturilor” încât anumite congregaţii acceptă aproape orice comportament, crez sau „stil de viaţă” drept acceptabil, sau cel puţin ieşit din limite, spre sancţiunea congregaţională.

Rezultatul acestui lucru este pierderea tiparului biblic pentru biserică şi prăbuşirea iminentă a Creştinismului autentic în regenerarea sa. Dupa cum se plânge Carl Laney, „Biserica de astăzi suferă de o infecţie careia i s-a permis să puroieze…. Dupa cum o infecţie slăbeşte trupul prin a-i distruge mecanismele sale de apărare, tot aşa şi biserica a fost slabită prin această bubă urâtă. Biserica şi-a pierdut puterea şi eficacitatea în slujire, în calitate de mijloc pentru schimbare socială, morală şi spirituală. Această boală se datorează, cel puţin în parte, unei neglijări a disciplinei bisericii”.

Mandatul bisericii este de a menţine adevărata doctrină şi ordine a Evangheliei. O biserică la care îi lipseste aceste calităţi esenţiale este definită, în mod biblic, a nu fi o biserică adevărată. Aceasta este un cuvânt dur, căci indică în mod clar mii de congregaţii americane care au abandonat cu mult timp în urmă acest însemn esenţial, şi s-au acomodat cu spiritul acestui veac. Cu frica de procese şi o lipsă de curaj, aceste biserici permit ca păcatul sa fie neconfruntat, ca erezia să crească nestăvilită.

John Leadley Dagg, autorul unui manual de biserică bine-cunoscut şi influent din secolul 19, a notat, „S-a remarcat că, atunci când disciplina părăseşte o biserică, Hristos pleacă odată cu ea”. Daca este aşa, şi mă tem că aşa trebuie să şi fie, Hristos a abandonat multe biserici care sunt fericit de inconştiente de plecarea Sa.

*****

Aceasta rubrica a fost adaptată din blogul lui Mohler de la Crosswalk.com. Mohler este preşedintele Seminarului Teologic Baptist Sudic din Louisville, KY. Pentru mai multe articole şi resurse de Mohler, şi pentru informaţii despre „Programul Albert Mohler”, un program de radio naţional difuzat în reţeaua de radio Salem Network, vizitaţi www.albertmohler.com

NOTĂ: Materialul de mai sus a apărut în site-ul BaptistPress.com pe 18 iulie 2005 şi este prima rubrică dintr-o serie de patru despre disciplina bisericii. Partea a 2 a o puteţi accesa aici.