Dispariţia disciplinei în biserică, Partea 2

Dispariţia disciplinei bisericii a slăbit biserica şi a compromis mărturia creştină. Abdicarea bisericii faţă de responsabilitatea ei morală a dus de asemenea la umilirea publică înaintea unei lumi care priveşte. Orice drum spre recuperare va duce biserica printr-o redescoperire a fundamentelor biblice şi teologice pentru disciplina congregaţională. Integritatea poporului lui Dumnezeu ar trebui să fie întotdeauna o preocupare extremă. Povestirea nu începe cu biserica, ci cu Israel.

În toată Biblia, poporul lui Dumnezeu este caracterizat de o puritate distinctă. Această puritate morală nu este propria lor realizare, ci lucrarea lui Dumnezeu în mijlocul lor. În acest fel Domnul vorbea copiilor lui Israel, „Caci Eu sunt Domnul Dumnezeul tău. Consacraţi-vă şi fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt” [Levitic 11:44]. Având în vedere faptul că ei au fost aleşi de un Dumnezeu sfânt, ca un popor al propriului Său nume, poporul ales al lui Dumnezeu trebuie să reflecte sfinţenia Sa prin felul lor de trăire, închinare şi crezuri.

Codul de sfinţenie este central în înţelegerea Vechiului Testament. În calitate de naţiune aleasă a lui Dumnezeu, Israelul trebuia să traiască prin Cuvântul lui şi legea lui Dumnezeu, care îi va pune pe copiii lui Israel, în mod vizibil, aparte de vecinii lor pagâni. Domnul a vorbit astfel prin Moise: „Să păziţi poruncile Domnului, Dumnezeului vostru, poruncile Lui şi legile lui pe care vi le-a dat. Să faci ce este plăcut şi bine înaintea Domnului, ca să fii fericit şi să intri în stapânirea ţării aceleia bune pe care Domnul a jurat părinţilor tăi că ţi-o va da” [Deuteronom 6:17-18].

Naţiunii i se aminteşte că este de acum cunoscută prin numele lui Dumnezeu, şi trebuie să reflecte sfinţenia Lui. „Caci tu eşti un popor Sfânt pentru Domnul, Dumnezeul tău; Domnul Dumnezeul tău te-a ales, ca să fii un popor al Lui dintre toate popoarele de pe faţa pamântului” [Deuteronom 7:6]. Dumnezeu a promis în legamântul Său credincioşie faţă de poporul Lui, dar se aştepta ca ei să asculte Cuvântul Lui şi să urmeze legea Lui. Sistemul judiciar al lui Israel a fost în mare desemnat pentru a proteja puritatea naţiunii.

În Noul Testament, biserica este, în acelaşi fel, descrisă drept Poporul lui Dumnezeu, care este vizibilă către lume, prin puritatea vieţii sale şi integritatea mărturiei. Petru instruia odinioară biserica în acest fel: „Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam Sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată; pe voi, care odinioară nu eraţi un popor, dar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; pe voi, care nu căpătaserăţi îndurare, dar acum aţi căpătat îndurare” [1 Petru 2:9-10].

Apoi el continuă, „Preaiubiţilor, vă sfătuiesc ca pe nişte străini şi călători, să vă feriţi de poftele firii pământeşti care se războiesc cu sufletul. Să aveţi o purtare bună în mijlocul Neamurilor, pentru ca în ceea ce vă vorbesc de rău ca pe nişte făcători de rele, prin faptele voastre bune pe care le văd, să slăvească pe Dumnezeu în ziua cercetării” [1 Petru 2:11-12].

În calitate de Popor nou al lui Dumnezeu, biserica trebuie să se vadă pe sine ca o comunitate străină în mijlocul întunericului spiritual – străini faţă de o lume de care trebuie să se abţină, de la poftele şi ademenirile lumii. Biserica trebuie să fie remarcabilă în puritatea şi sfinţenia ei, şi fermă în mărturisirea ei de credinţă dată odată pentru totdeauna sfinţilor. Mai degrabă decât să capituleze faţă de mediul moral (sau imoral), creştinii trebuie să fie remarcabili prin propria lor comportare. Petru rezuma lucrurile astfel, „Ci, după cum Cel ce v-a chemat este Sfânt, fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră” [1 Petru 1:15].

Apostolul Pavel a legat în mod clar sfinţenia, care era aşteptată din partea credincioşilor, de lucrarea terminată a lui Hristos în răscumparare: „Şi pe voi, care odinioară eraţi străini şi vrăjmaşi prin gândurile şi prin faptele voastre rele, El v-a împăcat acum prin trupul Lui de carne, prin moarte, ca să vă facă să vă înfăţişaţi înaintea Lui sfinţi, fără prihană şi fără vină…” [Coloseni 1:21-22]. În mod clar această sfinţenie, făcută completă în credincios, este lucrarea lui Dumnezeu, şi sfinţenia este evidenţa acelei lucrări de răscumparare. Către congregaţia din Corint Pavel a îndemnat, „să ne curăţim de orice întinăciune a cărnii şi a duhului şi să ne ducem sfinţirea până la capăt, în frică de Dumnezeu” [2 Corinteni 7:1].

Identitatea bisericii ca Popor al lui Dumnezeu trebuie să fie evidentă în curata sa confesiune a lui Hristos, mărturia ei îndrăzneaţă faţă de Evanghelie şi sfinţenia ei morală înaintea lumii care priveşte. Nimic mai puţin nu va marca biserica precum adevăratul vas al Evangheliei.

Prima dimensiune de disciplină din biserică este acea disciplină exercitată direct de Dumnezeu, în timp ce El se ocupa cu credincioşii. Cartea Evrei avertizează, „Şi aţi uitat sfatul pe care vi-l dă ca unor fii: „Fiule, nu dispreţui pedeapsa Domnului şi nu-ţi pierde inima când eşti mustrat de El. Căci Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte.” Suferiţi pedeapsa: Dumnezeu Se poartă cu voi ca şi cu nişte fii. Căci care este fiul pe care nu-l pedepseşte tatăl?” [Evrei 12:5-7]. În continuarea acestui pasaj, autorul avertizează de faptul că cei ce sunt fără de disciplină „sunt copii ilegitimi şi nu fii” [Evrei 12:8]. Scopul disciplinei, totuşi, este neprihănirea. „Este adevărat că orice pedeapsă, deocamdată pare o pricină de întristare şi nu de bucurie; dar mai pe urmă aduce celor ce au trecut prin şcoala ei, roada dătătoare de pace a neprihănirii” [Evrei 12:11].

Disciplina iubitoare a lui Dumnezeu faţă de poporul Său este dreptul Lui suveran, şi este în acord cu caracterul Său moral – propria Sa sfinţenie. Disciplina Sa părintească stabileşte şi autoritatea dar şi modelul pentru disciplina în biserică. Corectarea este pentru scopul mai mare al restaurării, şi chiar scopul mai mare al reflectării la sfinţenia lui Dumnezeu. 

A doua dimensiune a disciplinei în biserică este acea responsabilitate disciplinară adresată bisericii în sine. Aşa cum Dumnezeu disciplinează ca un tată pe cei pe care-I iubeşte, tot aşa şi biserica trebuie să exercite disciplina ca o parte integrală a responsabilităţii sale morale şi teologice. Că biserica poate cădea într-o reputaţie morală rea este evident din însăşi Noul Testament.

Apostolul Pavel a confruntat un caz de eşec moral grosolan în congregaţia din Corint, care includea „imoralitatea de aşa fel care nu exista nici măcar între neamuri” [1 Corinteni 5:1]. În acest caz, incestul aparent era cunoscut către congregaţie, şi totuşi ea nu a luat nici o acţiune.

„Şi voi v-aţi fălit! Şi nu v-aţi mâhnit mai degrabă, pentru ca cel ce a savârşit fapta aceasta, să fi fost dat afară din mijlocul vostru”, a acuzat Pavel congregaţia corinteană [1 Corinteni 5:2]. El i-a instruit să acţioneze repede şi impertinent pentru a înlătura această pată din părtăşia lor. El i-a avertizat de asemenea, „Nu vă lăudaţi bine. Nu ştiţi că puţin aluat dospeşte toată plămădeala? Maturaţi aluatul cel vechi, ca să fiţi o plămădeala nouă, cum şi sunteţi, fără aluat” [1 Corinteni 5:6-7a].

Pavel este tulburat de faptul că creştinii corinteni ar tolera acest păcat oribil. Incestul, deşi nu era necunoscut în mod literal în lumea păgână, era condamnat în mod universal şi nu era tolerat. În această privinţă, biserica corinteană a căzut dincolo de standardele morale ale lumii pagâne la care ei trebuiau să mărturisească. Pavel era totodată şi exasperat cu o congregaţie pe care o avertizase deja. Menţionând de o scrisoare anterioară, care este indisponibilă pentru noi, Pavel mustra pe corinteni: „V-am scris în epistola mea să n-aveţi nici o legătură cu curvarii. Însă n-am înţeles cu curvarii lumii acesteia sau cu cei lacomi de bani sau cu cei zgârciţi sau cu cei ce se închină la idoli, fiindcă atunci ar trebui să ieşiţi din lume. Ci v-am scris să n-aveţi nici un fel de legături cu vreunul care, macar că îşi zice „frate” totuşi este curvar sau lacom de bani sau închinător la idoli sau defăimator sau beţiv sau hrăpăreţ; cu un astfel de om nu trebuie nici să mâncaţi. În adevar, ce am eu să judec pe cei de afară? Nu este datoria voastra să judecaţi pe cei dinăuntru? Cât despre cei de afară, îi judecă Dumnezeu. Daţi afară, deci, din mijlocul vostru pe răul acela” [1 Corinteni 5:9-13].

Tulburarea morală a unui apostol rănit este evidenţa în aceste versete indicate, care cheamă biserica corinteană la acţiune şi la exercitarea disciplinei. Ei căzuseră de acum într-un păcat trupesc prin tolerarea prezenţei unui astfel de păcătos îndrăzneţ şi arogant în mijlocul lor. Mărturia lor morală este umbrită, şi părtaşia lor este impură. Aroganţa lor i-a orbit spre ofensa care au comis-o înaintea Domnului. Păcatul deschis din mijlocul lor este precum un cancer care, lăsat neverificat, se va răspândi prin întregul trup.

Grija apostolului cu privire la biserica corinteană este un catalizator uimitor pentru grija faţă de congregaţiile de astăzi, multe dintre ele urmează un model corintean de compromis moral. Scrisoarea lui Pavel este o amintire ascuţită a ceea ce stă în joc în cadrul refacerii disciplinei biblice a bisericii – nimic mai puţin decât mărturia bisericii înaintea lumii.

*****

Această rubrică a fost adaptată din blogul lui Mohler de la Crosswalk.com. Mohler este preşedintele Seminarului Teologic Baptist Sudic din Louisville, Ky. Pentru mai multe articole şi resurse de Mohler, şi pentru informaţii despre „Programul Albert Mohler”, un program de radio naţional difuzat în reţeaua de radio Salem Network, vizitaţi www.albertmohler.com

NOTĂ: Material apărut în site-ul BaptistPress.com pe 19 iulie 2005 şi este a doua rubrică dintr-o serie de patru despre disciplina bisericii. Folosit şi tradus cu permisiunea autorului. Pentru partea 1 click aici.