Cum poţi să ştii că biserica ta nu mai e pe calea cea bună

Orice biserică se poate afla în riscul de a fi oricând într-o stare de rupere. Nu rupere de genul că s-a pus prea multe pe temelia ei, ci rupere spirituală. De ruperi am auzit noi peste tot, că s-a rupt scaunele pe care cei din conducere nu mai vor să le înlocuiască pentru că banii lor nu le permit să facă asta – dar nici să aducă pe alţi oameni în biserică, la pocăinţă; se rup foile din cărţile de cântări şi din Biblii pentru că a început să se predice teorii de tot felul în biserică ce duc pe oameni să creadă că Biblia nu mai are rostul ei şi că ar fi o carte istorică – dar nici nu vor să se pocăiască şi să caute pe Dumnezeu din toată inima; se rup relaţiile dintre cei din biserică pentru că s-a încurajat nespus de mult şi prin nespusă tăcere bârfa, clevetirea, invidia, batjocorirea, şi chiar hulirea numelui lui Dumnezeu – şi dacă ar fi să experimenteze şi românii un 11 septembrie ca cel de la New York, probabil că ei ar face doar un imn, s-au despărţit de unii şi de alţii că… aşa o fost să fie, nu că ei nu au lucrat la relaţiile cu cei din jur.

De aici începem să gândim altfel. Ne orientăm cu toţi în partea celor de dreapta sau de stânga şi începem să facem politică. Cam asta predomină în bisericile pocăiţilor din România. Unu trebuie să ia banii cei mai mulţi şi restul să fie supuşi, tăcuţi, şi pe deplin urmaşi ai lui. Nu are voie nimeni să-l schimbe din poziţia lui că e bine acolo şi că poziţia aia a lui e biblică (după părerea sa) şi statutară (după poziţia statutului de cult din care face parte, oricare ar fi numele acestuia).

Apoi începe să apară din ramura dreaptă, sau poate chiar din cea stângă, o grupare de tineri care gândesc altfel. Unii care au mai văzut bisericile “de afară” că nu se poartă baticul legat sub barbă, că rochiile nu sunt toate cu mânecă lungă, că pantalonii sunt în regulă la femei, că la bărbaţi se potriveşte să poarte chică, să aibă un inel pe fiecare deget, să aibă un diamant, cât de mic, pe nas, ori pe sprâncene, ori pe ureche, ori o cruce mare la gât, ori ce mai vreţi voi. Ceilalţi, aripa mai “învechită” e cu tradiţionalismul. Aşa ceva nu se va întâmpla aici la noi în biserică! Ca să îi dea pe cei “modernişti” din cadrul părtăşiei ar însemna să producă chiar ei ruperea, ceea ce ar duce la scăderea banilor din buzunarul de fonduri al bisericii. În fond şi la urma urmei banii ăia, deşi sunt numiţi “ai Domnului” sunt partea cea mai râvnită şi partea de care se leagă cei mai mulţi zgârie-brânză din biserică.

Odinioară am fost chemat să aduc un mesaj la una din slujbele unei biserici şi tam, colac peste pupăză, am început să discut despre vieţi transformate, un mesaj de răsunet din 1 Tesaloniceni capitolul 1 (probabil că îl voi publica recent pe blog). Ajunsesem la versetul unde Pavel spunea despre tesaloniceni cum ei s-au întors la Dumnezeu de la idoli. Mi-a plăcut orientarea aceasta. La Dumnezeu. De la idoli. Apoi am început să vorbesc de idolii din biserică şi de idolii moderni ai vieţii şi culturii care pe zi ce trece devin tot mai asemenea “uniunii europene” şi mai deloc asemenea lui Hristos.

La finalul mesajului au venit câţiva să dea mâna cu mine şi să mă încurajeze, probabil că credeau că sunt acolo la prima mea tentativă şi au zis, bun aşa pentru un început.

După ceva vreme a venit la mine unu din biserică, care din întâmplare slujea – şi încă mai slujeşte – într-o postură mai de sus din cadrul acestei părtăşii. A venit la mine să se lege de 2 chestii care m-au frapat. Prima era că de ce eu aveam barbă (cioc, cum se spune în lumea largă) şi al doilea aspect era banii (vroia să ştie ce bani dau eu la această biserică şi că trebuie să dau). Cele două aspecte m-au frapat şi m-au şocat în acelaşi timp. Am încercat să aduc o apologie persoanei mele, dar era în zadar căci eram încolţit de altul care a început şi el cu altele. Într-un final am plecat scârbit.

Am pus într-o duminică bani în plic şi m-am gândit de câteva ori înainte să fac lucrul acesta. Am dat banii aceia prin credinţă, fără să ştiu ce avea să se întâmple cu ei, cu mine, cu cei care vor pune mâna pe ei. Era o perioadă în biserică când conducătorii puneau mare accept pe banii care îi dau cei ce vin la biserică şi aceasta pentru că biserica experimentase două furturi (de care am scris aici). Mai apoi cineva mi-a spus că pastorul era un gură-spartă şi de asta a trebuit să mă conving personal. Am avut acces la camera unde se depun plicurile cu bani şi am căutat să văd care cât a dat. Pe cutia unde se introduceau plicurile scria mare, apăsat, şi cu multe semne de exclamare, minim 5%!!!! Spre stupoarea mea pastorul dădea sporadic bani, o luna da, una ba, cam 5 luni din an dăduse, restul nimic, şi eram undeva prin decembrie în acel an, dacă nu mă înşel. Asta a produs ruptura în mine şi de atunci m-am retras cu “donaţiile” inutile de la “cutia milei hoţilor”.

Deci omul vrea să îşi ţină în frâu enoriaşii. Vrea să îi aibă cu tot felul de meşteşuguri şi de tehnici de-ale lui şi el nu îşi dă seama că de fapt manipulează lumea la greu. Asta cred că este unul din semnele care arată că o biserică este pe o cale greşită.

Şi dacă tot vorbeam de bani, la una din întâlnirile cu “dări de seamă” auzim că s-a dat suma de x lei pentru renovarea clădirii şi izolarea ei. Nu mai reţin suma exactă. Pentru evanghelizare se dăduse cam 1200 lei, o suma care era cam cea mai mică dintre toate enumerate pe lista celui care avea “punga cu bani”. Întrebat fiind pastorul bisericii de ce s-au dat aşa puţini bani la evanghelizare – deşi biserica are maşină proprie modernă, posibilităţi materiale, etc., acesta a răspuns, “ca să facem economie”. Era de parcă dădea din buzunarul lui pentru mântuirea sufletelor. Nu ştiu dacă aţi mai auzit aşa biserică.

O biserică care se află pe pragul ruperii va avea întotdeauna alte scopuri decât cele de lărgire a Împărăţiei lui Dumnezeu.

Asta o poate spune orice arhitect, orice tâmplar, orice zidar, orice instalator, orice predicator.

Cădem pe calea greşită pentru că ţinem frâul la ceva care ni s-a încredinţat şi apoi prezenţa Domnului nu mai este cu noi – de aia avem acum programe atât de tradiţionale, şi atât de seci şi atât de lipsite de har – o, şi dacă El nu mai este cu noi, de fapt am transformat totul într-un club. La club se fac cotizaţii şi la club sunt băgaţi în seamă doar cei care nu au barbă şi cei care dau mai mulţi bani.

Se spune că un mare afacerist tot dădea bani la o anumite biserică; după o perioadă de timp s-a dus la cei din conducerea bisericii să întrebe că ce se face cu banii lui. A fost dat afară din biserică. Nu e treaba ta, băi!

Rămânem în cele din urmă să vedem cum zidurile se învechesc, cum mai stau în picioare doar câteva epave, si poate elicea de la vreun ventilator care încă nu a mai ruginit… şi restul cade.

Băi, dacă vrei să îţi faci altă biserică nu o faci cu biserica mea, clar?! Exact asta se întâmplă acum cu biserica din care făceam parte şi eu odinioară. Aripa aceea tânără, de modernişti şi ideologi, s-a răsculat cu ideea că “Domnul” le-a vorbit ca să deschidă o altă biserică. Şi cum nu vor să înceapă totul de la 0 (zero), au început să facă “propagandă” în biserica “epavă” şi să strângă bani de la “credulii” din alte biserici care nu îi cunosc şi nu ştiu ce fel de “idei” au ei. Curând vom mărturisi despre deschiderea unei noi… “rupturi”, nu biserici. Deschiderea unei noi “dezbinări” (tipic bisericii noastre lovite des de scandaluri, certuri şi lipsa de înţelepciune) şi multe altele.

E vremea să ne deşteptăm, să punem mâna pe bice şi să aducem lucrurile pe calea cea bună. E nevoie de rugăciune şi de oameni care să se lase zdrobiţi de Dumnezeu. Acest lucru cred că este foarte necesar într-o asemenea perioadă când criza şi recesiunea economică fac ravagii în biserică pe plan spiritual şi fizic. Acest soi de draci nu iese afară decât cu post şi cu rugăciune. Suntem gata să facem ceva pentru biserica lui Dumnezeu?
Într-un articol viitor voi relata despre cum am încercat înfiinţarea unui grup de rugăciune care să se bazeze pe creşterea bisericii, aşadar va urma…