Semnalul de alarmă la care nimeni nu mai vrea să răspundă... (Partea 2)

biserică în flăcări - imagine preluată de pe www.pinterest.comTot în jurul anilor 1999 mă aflam la o biserică din judeţul Arad, zonă în care mişcarea Penticostală a început şi a avut un răsunet puternic. Doar că în această perioadă, de la apariţia mişcării Penticostale şi până în anul de care vă relatez, multe lucruri s-au schimbat. În rău, nu în bine.

După revoluţia din 1989 mulţi au apucat pe drumuri ciudate şi pe unde au fost şi s-au întors, au adus cu ei tot felul de lucruri de care "s-au lipit", "molipsit", care le-au îndrăgit. Pe vremea aceea nu erau prea multe telefoane mobile, însă cine avea unu, era "cineva". Ţin minte că văzusem prin anii aceia de început, prin 1993-94, telefoane Nokia în formă de cărămidă, cu tastatură, care valorau pe atunci cât ar face o maşină second-hand în zilele noastre. Şi ăia care aveau telefoanele cele mai "bengoase" erau şi parte din biserica cu pricina de care vreau să vă relatez în acest al doilea episod din "semnalul de alarmă la care nimenu nu mai vrea să răspundă". Începem.

Deşi biserica respectivă avea pastor, diaconi, prezbiteri, comitet, fanfară, cor, etc., totul din biserica respectivă era un haos complet. În timpul slujbei toţi vorbeau între ei, se auzeau şoşotind unii între alţii, de parcă atunci pe loc analizau ceea ce se întâmpla în biserică. Asta ar fi cam ceea ce se întâmplă în zilele de acum, numai că în loc de şuşotiri şi bileţele scrise şi transmise prin biserică în timpul slujbei erau telefoanele mobile, acele smartphone-uri care la unii aveau activat sunetul tastării, la alţii poate că nu, rulau în timpul slujbei tot felul de aplicaţii, mesaje, facebook, şi ce altceva mai rulează azi pe "trâmbiţele" mobile, cum zicea un predicator la celulare.

La nimeni nu le păsa de ceea ce se întâmpla în jur, nimeni nu vroia să se schimbe, toţi erau prea familiarizaţi cu ceea ce se întâmpla acolo şi parcă erau un fel de vale de oase moarte care atunci când mai bătea vântul se mai loveau între ele să mai drăngăne un sunet de doage sparte, de nimicuri în vânt, de deşertăciune a deşertăciunii.

După ce s-a terminat timpul de rugăciune de la slujba din acea duminică..., sau cel puţin aşa numeau ei timpul când se puneau pe genunchi şi se făceau că se roagă, cei mai mulţi dintre ei cu ochii deschişi să vadă ce face ceilalţi din biserică, sau să mai transmită alte mesaje..., am fost solicitat să vin să aduc un mesaj pentru biserică şi mesajul a venit pe loc, fără să mă fi pregătit sau să fi analizat sau să fi "rumegat" eu ceva înainte din Biblie. M-am dus în faţa amvonului, nu după amvon cum era obiceiul pentru predicatori, şi am întrebat pe toţi din biserică dacă vor o schimbare. Nu a răspuns nimeni nimic; parcă erau toţi surzi, sau parcă eu vorbeam şi tot eu trebuia să răspund. Mă întrebam în sinea mea, "ce caut eu aici?" şi apoi îmi răspundeam tot eu, "ce caută ăştia aici?" Ne îndreptam cu toţi spre o direcţie pe care nu o ştia nimeni, şi nici unul din cei de faţă nu vroiau să schimbe macazul. Lor de fapt le plăcea programul de biserică, nu scopul de bază al bisericii. Programul de biserică era un fel de entertainment pentru sfinţi şi uneori când veneau alţii din alte localităţi, din alte oraşe, din alte ţări, era mai buuuuuuunnnnnn.

Apoi am început să le spun o întâmplare cu un om al lui Dumnezeu care s-a dus la o biserică cu probleme şi a mărturisit că are în Biblia lui numele şi fotografia cu persoana vinovată de eşecul şi falimentul spiritual al acelei biserici. A predicat omul mai departe, iar la final a spus că nu poate să le spună pe faţă la toţi cine este vinovatul, însă va sta la uşa de la ieşire şi fiecare dintre cei prezenţi puteau să se uite în Biblia lui şi să vadă şi să citească cine era vinovatul. Toţi din biserică ascultau în timp ce le povesteam întâmplarea, probabil că unii dintre ei au auzit-o în alte predici, probabil că nu. Predicatorul din întâmplarea mea avea de fapt în Biblia lui... o oglindă mică, fiecare dintre cei prezenţi care ieşeau din biserică... se uitau acolo, îşi plecau capul şi ieşeau ruşinaţi.

În Biblia mea nu aveam nici un nume şi nici vreo fotografie cu cei care erau vinovaţi de starea jalnică şi de dezastru în care biserica respectivă se afla atunci. Aş fi vrut să am o oglindă să stau şi eu la finalul slujbei la uşa din spate pe unde ieşeau toţi să le arăt cine e vinovat de starea bisericii. Toţi bârfeau pe pastor şi familia lui, pe ceilalţi din comitet, cum că nu ştiu care s-a culcat cu nevasta la nu ştiu care din biserică, cum că unul dintre lucrători a făcut nu ştiu ce gafă premaritală şi că trebuia înlăturat din rândul predicatorilor, cum unul a "fluierat în biserică" şi dacă continuăm poate nu mai terminăm înşiruirea noastră.

M-am rugat atunci singur la finalul scurtului mesaj ca Dumnezeu să se atingă de inimile celor prezenţi acolo şi să înceapă o schimbare în ei. Le arătasem semnalul de alarmă, dar nimeni nu a ridicat mâna să facă ceva. Erau mult mai confortabili în scaunele lor pufoase ca să schimbe ceva din mizeria lor spirituală în care se adânceau cu voia lor, şi baticul le era legat sub barbă la mulţi, şi nu puţini erau în acea biserică să nu ştie că Dumnezeu vroia ca ei să se schimbe, dar nu au vrut să se conformeze.

La ce foloseşte unui mort să îi dai o sărutare pe frunte sau pe obraz? Îl poţi deştepta din starea lui? Dar ce foloseşte unei biserici moarte să pui foc peste ea, să se curăţească, să se sfinţească, dacă toţi sunt nişte pietre reci, care nu lipsesc de la slujbele din timpul săptămânii, dar care sunt vai şi amar de ei? Dacă Dumnezeu vrea să schimbe ceva din mersul bisericii unde mergi tu sau pe care poate o conduci, ai fi gata să ridici mâna, să faci ceva? Vei sta tu în spărtură ca duşmanul să nu mai lărgească gaura din zid şi să nu mai intre rele şi nenorociri şi boală şi necaz peste cei din biserică, sau vei continua să iubeşti să fi întreţinut spiritual la o slujbă de biserică? Îmi pare rău de acea biserică. Îmi pare rău de cei care au crescut acolo că nu ştiu ce înseamnă să mijloceşti pentru cei pierduţi, cum să vindeci pe cei bolnavi, cum să-ţi ţi gura să nu mai bârfeşti, şi cum să faci bine aproapelui tău. Îmi pare rău, dar părerea mea de rău nu este un semnal de alarmă pentru ei, nici pentru mine, nici pentru tine. Este doar o exprimare a ceea ce am simţit şi mai continui să simt despre ei. Dacă nu vrea nimeni să se schimbe, poate să treacă şi trenul peste ei, şi poate să aibă o mie de semnale de avertizare, pentru ei totul este în zadar. Sper să nu fie la fel cu ei şi în Ziua Judecăţii de Apoi.




Niciun comentariu:

Disclaimer:
Comentariile cu conținut off-topic, cu tentă de jignire, amenințare, ofensatoare, injurii, sau cuvinte porcoase/profane sunt șterse automat. Comentați doar dacă ceea ce aveți de spus este relevant și aduce discuții/subiecte noi. Comentariile cu pseudonime sunt "by default" sterse. Comentariile cu link-uri sunt moderate pe Disqus, pe Blogger, sterse. Daca doriti sa faceti publicitate la un site, rog sa ma contactati pentru o cotatie de pret, rezolvam. :)

Un produs Blogger.