Semnalul de alarmă la care nimeni nu mai vrea să răspundă... (Ultima parte)

În anul 2010 a apărut o carte care vorbeşte multe despre Istoria Bisericii Penticostale din perioada comunismului. Cu câteva săptămâni înainte de lansarea ei oficială am intrat în posesia ei, în format electronic. Nu am reuşit să citesc prea multe din "Răscumpărarea Memoriei", doar că am fost foarte aproape de persoana care primise manuscrisul iniţial pentru a scrie o recenzie a cărţii. Nu ştiu de ce mi-a fost dat să fiu atunci acolo şi să răsfoiesc pagini din această carte, însă acum cred că ştiu motivul.

Persoana care trebuia să scrie recenzia avea o altă părere legată de cele relatate şi scrise în această carte a pastorului Vasilică Croitor. Vroia să-i transmită atunci, pe ultima sută de metrii, că această carte nu trebuia să se publice - sau cel puţin nu atunci - şi simţea deja reacţiile care urmau să apară. Fiind aproape de persoană şi ştiind că lucrurile ce le rostea erau adevărate, pentru că persoana în cauză era o persoană demnă de încredere - aş băga mâna în foc dacă nu ar fi fost aşa - am simţit atunci o mică licărire, că un semnal de alarmă fusese tras şi aveau să răspundă foarte mulţi la el, dar nu în felul cum trebuia. Începem.

Istoria fiecărei biserici creştine din România are părţile ei bune şi părţile ei mai puţin bune, o parte din ele au fost dezvăluite, altele au fost tăinuite, altele au fost secretizate. Nu e de mirare că direcţia în care merg multe din bisericile care nu au rămas adevărate faţă de Sfânta Scriptură şi faţă de Adevăr nu au avut (încă) parte de progres. Vorbesc din experienţă, din trăire, din observare personală a multor lucruri din ceea ce am văzut în ultimii ani de dinainte de Revoluţia din 1989 şi după ea, până în prezent.

Mulţi creştini în vremea comunismului din România au fost fideli unei stări de secretizare a tot ceea ce se făcea în cadrul bisericii. De fapt biserica din acea vreme nu ieşea afară să predice şi să facă misiune, însă întâlnirile de biserică erau toate controlate şi supravegheate de "persoane cheie" din cadrul partidului. Unele din aceste persoane continuă să vină şi acum la biserică, nu au experimentat niciodată naşterea din nou şi nu ar vrea vreodată să îşi predea viaţa total lui Dumnezeu.

Probabil că au experimentat botezul în apă, însă pentru ei a fost doar o baie da faţă cu restul din biserică. Ei au continuat să fie fideli sistemului comunist, care deşi nu mai era - că fusese înlăturat la Revoluţie - ei încă trăiau şi retrăiau starea momentelor trecute. O să revin la acestea imediat.

Îmi amintesc că eram la şcoala generală atunci şi în anul respectiv un coleg de clasă, dintr-o greşeală, a lovit cu o minge de oină tabloul cu stimatul şi iubitul poporului comunist român, Nicolae Ceauşescu. Diriginta noastra a luat foc atunci! Respectivul elev a trebuit să facă orice ar putea ca în maxim 2 ore să pună la loc tabloul întreg, înrămat şi fără urme de ... vandalism asupra lui. Ne uitam toţi cât de multă stimă avea diriginta noastră pentru un om pe care nu doar că nu îl întâlnise niciodată, dar nici măcar nu îl cunoştea, dar avea în ea spiritul timpului de atunci, daca toată turma era cu cravată roşie la gât, trebuia să behăi şi tu ca ei şi să vorbeşti ca ei.

Apoi cineva a pictat pe peretele exterior al şcolii un scris care cred că conţinea cuvintele următoare "Jos comunismul! Jos Ceauşescu!" A doua zi toată şcoala a fost scoasă afară la careu, scrisul de pe perete a fost înlăturat în timpul nopţii de cineva, cumva, se vedea că nu a făcut o treabă completă... şi acolo primeam toţi muştruluirea. La două zile distanţă am avut şi instructajul, tovarăşul Ceauşescu trecea prin oraşul nostru, chiar prin faţa şcolii noastre cu Aro-ul lui, şi noi trebuia să fluturăm câte o batistuţă albă sau roşie. Eu am ales o batistă albă, am vrut să îmi suflu nasul în ea înainte să o folosesc la "fluturatul în vânt".

Personal ştiam că fac parte dintr-o familie de creştini, ascultam la Radio Europa Liberă împreună cu părinţii... şi în acele clipe stăteam parcă cu o stare de incertitudine, oare ce se va întâmpla? Oare ne vor lua pe toţi la rost să vadă ce credem, câţi suntem pentru partid, câţi suntem contra? Doar că acel moment nu a mai venit, a venit Revoluţia. Şi da, ce mai înjura diriginta atunci, după Revoluţie, pe ăla din tabloul care l-a distrus colegul cu pricina. Mă gândeam atunci în sinea mea, "ia uite frate, ce ipocriţi am avut în mijlocul nostru şi noi nu ştiam!"

Cam aşa era şi în biserică. Dacă partidul dicta ca slujba să aibă totul controlat, bărbaţii să stea într-o parte, femeile în altă parte, cu baticul legat sub bărbie, să nu se predice anumite lucruri, să nu se facă anumite lucruri, să nu se vorbească contra partidului sau despre el, sau despre alte subiecte "tabu", aia se făcea şi biserica avea pace. Doar că... şi după Revoluţia din 1989 lucrurile au cam rămas la fel. Nu s-a schimbat prea mult în anumite biserici. Acum am putea să aducem abacul şi să numărăm ipocriţii care i-am avut - şi încă îi mai avem - între noi. Vă aduceţi aminte de acele clipe şi de felul cum erau oamenii înainte şi după căderea comunismului din România?

Iuda Iscarioteanul a fost la fel cum sunt şi au fost mulţi din acea vreme. În luna noiembrie 2010, la multe săptămâni după ce cartea "Răscumpărarea Memoriei" fusese lansată, am fost invitat să aduc un mesaj - a fost ultimul din păcate - la biserica penticostală nr. 1 din Braşov (foto alăturat - preluat din arhiva personală), unde am activat o parte din viaţa mea şi unde am avut şi experienţele neplăcute relatate în episoadele şi articolele prezentate pe acest blog. Înainte să aduc mesajul am fost convocat să mi se spună ce să nu spun în mesaj, şi ce să spun. Mă gândesc şi acum la acele clipe, nu, nu eram în cadrul comunismului, dar DE CE am fost pus sub această situaţie neplăcută? Dacă aveam un mesaj din partea lui Dumnezeu, de ce vine un "nobody" să îmi spună mie ce să spun şi ce să nu spun? În fine, eu am rostit ceea ce a trebuit, materialul audio şi versiunea scrisă poate fi accesat aici, rămâne în analele istoriei deja.

Îmi aduc aminte că am predicat acel mesaj cu patos, cu foc, cu acţiune. Mulţi mi-au transmis felurite reacţii pro şi contra după mesaj. Vroiam să le răspund simplu: eşti şi tu un Iuda cumva? Mă minunau reacţiile extreme care le-am primit din partea unora care se dădeau sfinţii sfinţilor, ei probabil că făceau parte din elita pro-comunism existent încă în biserica de astăzi. Unul nu a venit la mine să îmi zică de faptul că mesajul a fost pentru el, pentru grupul lui, că el vrea să mărturisească public gafele şi trădarea şi colaborarea cu securitatea din vremea comunismului, şi pe câţi fraţi a vândut el.

Mă bucur că Vasilică Croitor a lansat prin cartea lui un semnal de alarmă pentru biserică, un semnal pe care l-au văzut cu toţi, inclusiv groparii, pungaşii şi lupii bisericilor noastre. Nu sunt interesat dacă au citit cartea. Sunt interesat dacă ei au făcut ceva cu viaţa lor mârşavă, dacă şi-au pus viaţa în rânduială înaintea lui Dumnezeu, dacă schimbă ceva din viitorul istoriei bisericii din care fac ei parte. Nu mai am nici o părere de rău, nu mai am nici o compătimire pentru nimeni, nu mai am nici un alt semnal de alarmă. Probabil că te-a lovit deja trenul, probabil că deja vezi rănile provocate, probabil că te uiţi cu întârziere înapoi să vezi ce puteai să schimbi atunci şi acolo, nu aici sau mâine. Probabil că te mai bandajezi acum să pretinzi că ai fost rănit. Nu mă mai afectează cu nimic aceasta. Ce faci tu cu viaţa ta este înregistrat în Cartea Mielului lui Dumnezeu, la Judecata de Apoi vor fi date toate la lumină - fără regrete, fără răscumpărări, fără trădări.