Cu credința mai rece decât... înghețata topită

Un vechi prieten de al meu obișnuia să mai scoată perle pe gură atunci când ne mai întâlneam și mai discutam despre una, despre alte din viața asta trecătoare. Zilele trecute am dat de el. Trecuse mai bine de 1 an de zile de când nu ne văzusem. Nu ne mai sunaserăm. Nu ne mai sinchisirăm să ne întâlnim la un suc sau la un ceai, deși aveam birourile destul de apropiate unul de celălalt. Relativ.

După scurta lui vizită la biroul meu - care de fapt nu a fost o vizită, a fost mai mult o trecere în fugă pe acolo pentru că avea treabă în zonă - mi-am dat seama că nu a mai scăpat nici o perlă. Eram parcă fără inspirație... Se răcise și el, mă răcise și pe mine... Eram amândoi apatici. Doamne, de ce se întâmplă astfel de lucruri cu noi?

Avea el un fel de aură în vorbirea lui. Vorbea despre viața creștină aplicată, despre cum ar schimba el lucrurile în perspectiva creștină prezentă. Scotea cuvinte pe gură pe care nu le auzi în nici o predică, nu le citești în nici un ziar, nu le găsești pe bloguri, prin cărți. Greu am putut capta, când am putut capta, ceea ce spunea el, pentru că niciodată nu am avut carnețel cu mine să notez perlele care le scotea pe gura lui. Și nu îmi putea spune niciodată când ne vom revedea să pot să mă pregătesc, să îl înregistrez, să îi schițez din cuvintele care curgeau cu sens din inima lui plină de credință, sinceră, autentică.

De fapt unul din articolele cele mai haioase și mai dureroase le-am scris atunci când mergeam cu el acasă în același autobuz și am aruncat privirea pe geam și i-am spus de o biserică din acel cartier pe care o vizitasem mai demult. Articolul îl puteți citi aici: Suntem ceea ce văd oamenii că suntem - Laodiceni și abia acum mi-am dat și eu seama că l-am scris acum aproape 5 ani în urmă!

Am recitit rândurile din acel articol și nici nu mi-a trecut prin cap că astăzi, la 4 ani, 7 luni și 10 zile de la publicarea acelui articol astăzi voi scrie despre ceea ce de fapt s-a întâmplat de atunci, și la ceea ce făceam noi aluzie.

Ne-am pierdut flacăra credinței noastre. Pasiunea pentru adevăr, pentru Dumnezeu, sfințenia Lui nu mai sunt ceea ce erau odinioară în inima noastră. Nu mai suntem însuflețiți de ceea ce odinioară ne mai mișca inimile. Am trecut prin toate mișcările, am făcut toate pontajele și acum am observat că noi am fost de mult timp niște oameni care fac lucrurile din prea multă familiaritate, din prea multă îndesare în cap a religiei sau a credinței sau a creștinismului care îl mai avem în cap - depinde de fiecare la ce nivel și trăire spirituală este - și am pășit peste aceiași pași pe care am călcat și anul trecut, și anul celălalt și nu am urmat pe nimeni. Nu am urmat nimic. Nu am schimbat nimic la noi. Am lăsat ca circumstanțele și viața să schimbe lucrurile în noi. Am călcat în picioare demnitatea de a deveni vulnerabili față de noi înșine și față de cer. Am ajuns pe trotuar precum o înghețată și acum ne topim de la trotuarul încins de picioarele noastre, de prea mult mers pe loc, de prea multă bătaie de pas și ritm fără progres. Nici măcar nu pășeam cu ritm, era într-un mers haotic, nu cuceream nimic, dar mereu eram noi cei înfrânți, cei epuizați, cei extenuați...

De fapt am răcit din credința noastră. Și a început să ne placă asta. Dacă aș fi să revin în urmă cu mulți ani, cu momentul când s-a întâlnit Salvatorul cu mine personal, când viața mea s-a schimbat, l-aș ruga să facă atunci un comutator pe care doare El să-l poată închide, și viața mea să fie ceea ce era atunci - eram aproape de El, Cuvântul lui îmi descoperea tot mai multe lucruri și zi de zi auzeam lucruri noi și minunate. Trăiam parcă precum un infatuat și ... acum privesc în urmă și ... de fapt m-am topit. S-au topit și alții de lângă noi. Nu mai ne bagă în seamă dacă le spunem că s-a stins flacăra închinării noastre, s-a răcit rugăciunea noastră, bolborosim aceleași cuvinte și privim înainte cu așteptări mari de parcă Dumnezeu ar trebui să facă partea noastră, partea Lui și partea celorlalți.

Dar credința nu moare dacă dragostea mai este încă vie în noi. Eram într-o căutare și într-o dorință de a mă re-apropia de Dumnezeu, de a reaprinde în mine flacăra pe care El a pus-o cândva în inima mea. Recent am avut o serie de descoperiri în timp ce mă rugam și nu le-am înțeles până nu le-am pus toate cap la cap. Pe zi ce trecea se tot aduna la acea descoperire și am început să înțeleg și să pricep lucruri pe care nu le pricepeam sau nu doream să le percep așa cum le percep și le prevăd acum. Dumnezeu îmi arăta că ceea ce este în Cuvântul Lui este adevărat și că El niciodată nu își trimite cuvântul Său fără ca el să se întoarcă înapoi fără rod. Iată și versetul care mi l-a descoperit atunci:

Tot așa și Cuvântul Meu, care iese din gura Mea, nu se întoarce la Mine fără rod, ci va face voia Mea și va împlini planurile Mele. - Isaia 55:11.

Era precum o mână care s-a întins, a semănat ceva într-un teren oarecare, apoi mâna s-a retras și ceva se întâmpla. Acum câteva săptămâni în urmă am scris articolul Ce înseamnă "facă-se voia Ta" pentru creștinul de astăzi? și mi-am dat seama că Dumnezeu pune, de fapt, piesele de puzzle una câte una să formeze un întreg. De fapt atunci și acolo Dumnezeu punea o sămânță în mine și începea să încolțească. După câteva săptămâni am început să primesc continuarea. Dumnezeu aducea roadă. Am fost obișnuit - și sunt sigur că și voi ceilalți - să ne hrănim cu lucrurile de suprafață, cu ceea ce culegem și care este vizibil cu ochiul nostru. Mesaje de aparență, un fel de snacks-uri spirituale care le culegem care de pe unde. Dumnezeu îmi spunea atunci că ne va schimba felul de mâncare, că vom mânca... cartofi! Era să mă ia râsul. Nu după mult timp am auzit aceleași cuvinte rostite în urechea mea de un alt om al lui Dumnezeu și am crezut că nu am auzit eu bine, dar exact așa a și fost mesajul. Dumnezeu îți dă cartofi!

Mi-am amintit parcă instantaneu atunci de filmul „Faith like potatoes”, pe care vi-l recomand să-l urmăriți dacă aveți timp. O familie de oameni aveau nevoie de intervenția și de miracolul lui Dumnezeu și El le-a dat soluțiile la care ei nu s-ar fi așteptat să primească drept rezultat.

Doar că Dumnezeu nu se referea aici la credința acelor oameni din povestirea acestui film, despre felul cum s-au derulat lucrurile în viața lor.

Dumnezeu vorbea despre roada care nu se vedea, despre... lucrurile ascunse pe care le vom descoperi cu toți în acest nou sezon în care suntem. Cartofii sunt ascunși în pământ, trebuie să îi scoatem afară, și să vedem cum sunt, nu? La fel este și cu viața noastră de credință. Nu cred că suntem conștienți că am intrat într-un nou sezon. Nu cred că am fost conștienți când am ieșit din cel vechi. Vom fi conștienți atunci când începem să auzim susurul blând al vocii lui Dumnezeu și când vom desluși vocea lui Dumnezeu de vocea celorlalți din jur. E acel moment când realizăm că mecanismul acțiunilor noastre pe care le-am făcut până acum - zi de zi, de luni până duminică și de duminică până luni - nu sunt altceva decât o monotonie pe care ne-am creat-o noi și de care s-a plictisit și Dumnezeu, și Isus Hristos și Duhul Sfânt! E momentul să realizăm că suntem într-un nou sezon și că trebuie să ieșim din cele vechi. Dumnezeu face un lucru nou și e gata să se întâmple. Și o să se întâmple cu cei care lasă religiozitatea și iau în serios relația cu Dumnezeu. Adică să îl iau pe Dumnezeu în serios, indiferent de ce mi-a spus tradiția sau gruparea bisericească din care fac parte, de felul cum îmi fac cruce, de cum îmi pun hainele pe mine, cum îți legi șiretele, cum îți pui năframa sau pălăria pe cap... și restul aparențelor.

E prea târziu să iei înghețata topită a credinței tale și să o pui înapoi pe foc? Probabil că câinii care treceau pe drum au mai lins-o, au râs de gustul și de mirosul ei. Probabil că și tu ai văzut halul în care ai ajuns pentru că nu mai crezi și nu mai declari ceea ce crezi: prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire, nu prin fapte bune și bătutul în piept că tu mergi la biserică la toate slujbele, dar viața ta nu s-a schimbat nici măcar un gram.

Deși avem tendința să fim și să rămânem Laodiceni - vocea poporului - acea „nație” sau „rasă” de creștini care facem lucrurile din prea multă formalitate și cu prea multă rigurozitate datorită sistemului religios și cultic în care am intrat și trăim, Dumnezeu de fapt ne cheamă să pășim din barca încrederii în propriile noastre tării, în propriile noastre realizări și să pășim în credință, în biruința pe care El a câștigat-o la Calvar pentru noi, în încrederea că ceea ce a pus El în noi va aduce rod, va produce credință, va face imposibilul să devină posibil, vom vedea miracole cu ochii noștri și vom cânta cântări noi spre slava Lui.

M-am gândit la final că poate o să-mi cereți o rețetă de cartofi. De fapt nu mă refeream la cartofii fizici care îi găsim în pământ. Sunt de fapt o aluzie pe care o folosește Dumnezeu ca să înțelegeți și să înțelegem că El aduce ceva nou și că este bun și că o să fim încântați de ceea ce vom descoperi ulterior:

Gustați și vedeți ce bun este Domnul! Ferice de omul care se încrede în El! - Psalmul 34: 8

De fapt Dumnezeu ne dă să gustăm ceva nou din El, din bunătatea Lui, din favoarea Lui, din victoria Lui. El deschide pentru tine uși noi și oportunități noi la care nu doar că nu te-ai gândit, sau poate te-ai rugat, dar și lucruri pe care ție nu ți le-a spus încă nimeni, nu le-ai experimentat, nu ai crezut vreodată că vei putea avea parte de ele. Știi cum poți să le primești? Spune-i Lui că vrei mai mult din El. E atât de simplu! Cuvântul Lui va aduce rod în tine. Vei fi mai mult decât ai crezut că poți să fi, vei fi binecuvântat la plecare și la venire, vei fi protejat prin puterea Lui și vei fi lumină și sare pentru cei din jurul tău. Aprinde credința ta! Aprinde focul din inima ta și cu toți să facem și să proclamăm voia lui Dumnezeu în viața noastră. Aici, acum și în veci de veci!

Ce lucru nou ți-a descoperit ție Dumnezeu în ultima vreme?