Care este cel mai ciudat tip de creștinism?

De câte ori nu v-ați plictisit atunci când ați fost la o biserică și apoi să regretați momentul respectiv de plictiseală? Eu deja am și uitat de acest ”feeling”. Asta pentru că tocmai am dat de un articol pe care l-am scris acum 9 ani în urmă... și doream să scriu ceva mai diferit. 

Citeam despre lucrurile pe care doresc să le ascult într-o biserică... și de fapt mi-am dat seama că acele lucruri de care am scris acolo erau lucruri de acum mulți ani, când oamenii încă obișnuiau să fie plictisitori într-o biserică, într-o slujbă de biserică. 

Apoi mi-am dat seama că lucrurile de atunci - adică acum 9 ani de zile, când am publicat acel articol - nu s-au schimbat mai deloc lucrurile în jur. Aceleași cântece, aceiași oameni obosiți, aceiași predicatori care predictibil vorbesc lucruri programate parcă după un anume calendar. Și mai sunt probabil și cei care mai iubesc condimentele. Mai schimbă din mesaje, mai caută să facă ceva mai de actualitate... 

Dar cântecele? Cântecele parcă nu s-au schimbat deloc. Dacă nu sunt mormăite sunt traduceri. Prea puține autentice. Și alea care ar fi autentice parcă copiază stiluri din ”altă parte”. La unii le plac prea mult manelele încât au început să producă și ”modelul” lor ”pocăit” pentru că... ”de ce nu?” Și... pentru că doar prin a asculta cuvintele din aceste cântece îți poți da seama de structura și de educația și de fundamentul acelui cântec... ulterior realizezi că dacă nu e de ”entertainment” e ca să gâdile urechile la populația iubitoare de ”stil” de muzică de acest gen. 

Personal sunt dezgustat de mult și mă bucur că nu ascult cântecele lor de jale și de cât de patetice au ajuns să fie. De la ”că sunt un nimic și vai de noi....” la ”gunoaie și țărână”, și dacă inserăm un ”Doamne” undeva... să treacă cumva de testul celor din comitet că e ”cântare faină pocăiască”. 

Probabil că o fi ”faină”, dar dacă nu vezi oameni transformați în jur de ceea ce faci tu în biserică înseamnă că ceea ce faci acolo e un creștinism ciudat. Cel mai ciudat aș spune eu. 

Probabil că se vor naște fobii curând legate de aceste genuri de ”stil” de ”program de biserică”, unde oamenii sunt ”oameni de duminică”, la o slujbă de duminică. Când dai ochii cu ei sunt toți numai un zâmbet aiurit, un ”pacea Domnului”, un ”amin” și ”slavă Domnului”, iar în timpul săptămânii să te ferească bunul Dumnezeu să dai ochii cu ei. Să te ferească bunul Dumnezeu să îi auzi cum vorbesc cu alți oameni ”din lume” și cum parcă singur îi poți cataloga drept marionetele lui ”știți voi cine”.

Dar poate că lucrurile iau o altă întorsătură atunci când ne dăm seama că astfel de oameni sunt și au fost și în vremea bisericii primare. Cum ar fi bisericile din Apocalipsa... Aveau toate puse la punct, programe, evanghelizări, dar ei și inima lor nu mai era în ceea ce făceau. Pentru că au ajuns să se depărteze încet, încet de la esențialul credinței lor. Pentru ei slujba de închinare de duminica a început să devină o formalitate, și probabil că de la ei s-a moștenit ca și noi, în zilele noastre să avem aceleași ”sentimente”. Am preluat doar anumite forme din ceea ce era de fapt esențial... și am lăsat-o așa. 

Partea cea mai neplăcută este că atunci când avem pe cineva la biserica noastră, care vrea să ne aducă înapoi la ceea ce este esențial... instinctual noi îl judecăm, respingem mesajul lui și devenim reci față de tot ceea ce zice. Pentru că te scoate din ”zona ta de confort”. Și asta, prieteni, este ceea ce eu numesc ”cel mai ciudat tip de Creștinism” - este acea obișnuință din care nu vrei să ieși, nu vrei să schimbi nimic din ceea ce faci tu și nu vrei să faci ca lucrurile să devină spontane - lasă-l pe Dumnezeu să fie Dumnezeu, nu îi spune tu Lui cum să fie!