Când îți închizi urechile... să auzi mai bine

Vi se întâmplă des să fiţi bruiaţi fonic de cei din jur? Se aude aşa de tare ce spun cei de lângă noi, chiar şi dacă avem dopuri sau căşti în urechi? Aţi vrea să vă întoarceţi spre ei şi să le spuneţi să facă o dată linişte?

Dacă răspunsul la aceste întrebări este DA, DA, DA, înseamnă că acest articol este pentru tine. Pentru că şi eu aud aceşti trei "factori" în jur cam zi de zi şi parcă nu mai suport uneori atâta gălăgie în jur. Trebuie să fac ceva să elimin bruiajul să pot să am şi eu linişte în jur, să mă pot concentra când muncesc, când citesc o carte, sau poate când vreau să am pur şi simplu linişte în jur.

Dimineaţa când merg la muncă mă deplasez cu autobuzul, sunt tot felul de persoane în jur. De obicei se umple la staţia următoare..., şi dacă nu am prins un loc pe undeva... stau în picioare şi "suport" pe cei din jur. Unii sunt cu căştile în urechi şi ascultă ceva şi nu bruiază în jur. Alţii au telefoanele în mâini şi îi vezi cum butonează cu spor şi viteză pe messenger, pe whatsapp, pe facebook, şi alte aplicaţii. Am văzut pe unii care jucau jocuri pe telefon şi erau cu telefonul la maxim - era un adult, şi avea un telefon preistoric, şi nu ştiu ce joc stupid juca; mă uitam la el să văd dacă nu cumva îi ieşea mintea afară, sau dacă avea o gaură mare în cap... Pur şi simplu nu mă aşteptam să văd un adult, un om matur făcând aşa ceva, mai ales într-un autobuz unde toate urechile aud şi toţi ochii văd. Nu luăm în considerare pe surdo-muţi şi pe orbi aici, să fie clar asta.

Astăzi am ales şi eu să ascult un post de radio şi am dat muzica puţin mai tare în căşti, ca să acopere "muzica" ce o creau cei din jur. Culmea, la o anumită staţie am început să aud în căştile mele bruiajul de afară mai tare... decât muzica din căşti. Mi-am scos o cască să văd ce se auzea... (adică mă uitam în jur şi ciuleam urechea aia să interceptez ceva...). Nu mi-am putut da seama pe moment, era multă lume, şi nu se vedea de ei ce se întâmpla mai în spate. Am coborât la staţia unde trebuia să schimb autobuzul... şi spre uimirea mea au coborât şi cei care făceau "zumzăiala cea mai mare" din autobuz. Era un grup de vreo 18-20 de şcolari, însoţiţi de vreo 7 educatoare. Nici una din ele nu îi putea ţine în frâu, erau unii într-o parte, alţi în altă parte, unii urlau, alţii râdeau, alţii strigau... nu ştiai pe ce planetă erau. Mă uitam şi la alţi oameni care mai erau în staţie să văd cum reacţionau... şi parcă toţi erau surzi şi orbi... măcar nu a comentat nimeni la ei.

Erau - dragii de ei - pe altă planetă, pentru că ei nu aveau griji ca ale noastre, nu mergeau la muncă să câştige pâinea cea de toate zilele... şi culmea, ei nu aveau căşti pe urechi, dar erau plini de veselie. Erau aşa de contagioşi că aş fi vrut să merg şi eu cu grupul lor să văd ce vor face, ce vorbesc, ce le trece prin cap... Am fost şi noi copii ca ei, dar parcă am uitat ce înseamnă să fii la fel ca ei, să auzi din nou cum nişte "gângănii" de oameni fac o zumzăială şi apoi să vezi cu ochii şi figurile lor. Chestia asta o putea observa orice surdo-mut şi o auzea perfect orice orb din jur!

Nu, pe aceşti copilaşi nu îi puteam compara cu individul acela naiv care juca cu telefonul la maxim în autobuz şi care bruia pe toţi în jur. Pe faţa lui se vedea atunci un zâmbet sarcastic, se citea pe faţa lui depresia interioară şi faptul că era încă... în mintea copiilor, în sensul că omul nu s-a sinchisit niciodată să se maturizeze, să se uite puţin în oglindă să se vadă cum arată, dacă are câtuşi de puţin de respect faţă de urechile celor din jur... şi de nasul nostru, că nu de puţine ori l-am întâlnit în autobuz şi duhnea greu de la el.

Nu, pe acei copilaşi care făceau gălăgie nu îi puteam compara cu femeia depravată de pe autobuzul de duminică, de care v-am scris într-un alt articol; ei aveau limbajul lor pe care nu îl înţelegeam atunci, dar cu siguranţă că dacă mă plecam puţin mai jos, la nivelul staturii lor... auzeam şi înţelegeam că ei erau încântaţi că merg undeva, vor face ceva interesant şi vor avea o poveste de relatat acasă.

Am continuat să mă uit la ei în timp ce educatoarele îi aliniau să plece din staţia respectivă de autobuz. Au mers doi câte doi... tipica formulă de "defilare" din cadrul anilor de şcoală pe care nu cred că am uitat-o niciodată... şi care probabil că trebuie să ne înveţe aşa de multe. Când mai ai pe cineva lângă tine ai cu cine să vorbeşti, şi dacă vorbeşti prea tare îţi spune că ai "volumul" ridicat, sau dacă vorbeşti lucruri urâte să te corecteze... iar atunci când e ceva de râs, să râdeţi împreună. Oare care sunt momentele cele mai importante din viaţă dacă nu acelea în care simţim bucurie, când putem să schiţăm un zâmbet pe faţă, să ne reîmprospătăm speranţa din interiorul nostru şi să uităm de grija zilei de mâine?

Oare câţi dintre noi au căştile pe urechi sau în urechi şi nu aud "zumzăitul" care ar trebui să le schimbe direcţia privirii lor, a gurii lor şi a gândurilor din capul lor? Oare câţi dintre noi suntem repulsivi atunci când cineva spune ceva interesant şi poate puţin cam tare şi noi sărim repede că... bruiază? Sau când cineva din autobuz ascultă manele şi ne infectează şi pe ceilalţi care dorim să avem linişte după o zi de muncă, după stresul de la şcoală, după emoţiile de la examene, după momentele de alergat prin ploaie când ai reuşit să prinzi autobuzul şi apoi să-ţi tragi doar respiraţia în linişte, fără ca cineva să mai tulbure atmosfera pe care încerci, din răsputeri, să o creezi în jurul tău?

La aceste întrebări trebuie să ne răspundem singuri. Poate că trebuie să ne curăţăm urechile astăzi. Şi să mai ciulim - din când în când - vârful lor la ceea ce se mai întâmplă în jur. Poate cuvintele tale trebuie să le audă cineva din jur şi o să îi faci ziua mai fericită. Sau să închizi gălăgia cuiva din jur şi tot restul autobuzului să-ţi rămână îndatorat de mulţumiri pentru că cineva a avut tupeul să oprească bruiajul fonic din jur.  

Astupă-ţi urechile să auzi mai bine!!!