Biserici unde te vei simţi prost

Nu discutăm de proiecţii futuriste despre clădiri de biserici; nu discutăm nici măcar de scaunele sau băncile care la unele biserici există, la altele nu. Discutăm de felul cum te simţi tu şi eu într-o biserică.

La oricare biserică mergi trebuie să simţi ceva. Nu există să nu simţi ceva atunci când intri, dacă participi la slujbă, dacă te întâlneşti cu cineva de acolo, sau dacă pur şi simplu te uiţi la clădirea bisericii. Dacă are şi un site de internet acea biserică, cu siguranţă că o să descoperi mai uşor lucrurile despre ea. Din nefericire - ca să nu spun din păcate, pentru că a avea site de biserică nu este un păcat (încă) - există biserici care doresc să fie cunoscute, să aibă mulţi membrii, dar nu au o prezenţă pe internet, locul unde petrec timpul cei mai mulţi dintre noi - fie că acceptăm sau nu acest adevăr.

În cele câteva biserici pe care le-am putut vizita în viaţa mea de până acum, am descoperit biserici şi adunări (este diferenţă între biserică şi adunare, de definiţiile lor o să ne ocupăm probabil în alt material) din diferite ramuri ale Creştinismului, din diferite denominaţii, cu diferite apucături şi ciudăţenii.

Îmi amintesc clipa când am păşit prima dată într-o biserică catolică (da, ştiu, cacofonie, dar e acceptată de limba noastră, şi cred că nu e acceptată doar literar... :) ); băncile bisericii erau la fel ca cele din biserica penticostală  unde eram membru atunci. Am observat doar că femeile şi bărbaţii stăteau unde vroiau, nu era o separare - bărbaţii în dreapta, femeile în stânga, sau invers - şi nu se stânjenea nimeni să stea lângă o femeie sau lângă un bărbat sau un copil. Erau toate tipurile de oameni acolo. Mă gândeam ce simt ei atunci când trec prin paşii ritualurilor care le urmau la acea slujbă; unii intrau, se plecau cu un genunchi, făceau o rugăciune, apoi se cruceau şi îşi sărutau degetele; alţii doar se cruceau, îşi sărutau degetele şi mergeau într-o cabină unde - bănuiesc eu - discutau ceva cu cineva (nu ştiu cine era acolo, nu vreau să spun acum ceva şi să nu fie aşa, mai bine spun ce ştiu, ca să nu produc vreo confuzie). Apoi a început cineva din faţă să cânte "Ave Maria" şi se repeta de către congregaţie, "Roagă-te pentru noi păcătoşii".

Am acceptat acest lucru ca fiind un ritual al acelei biserici. Ceea ce nu înţelegeam eu atunci era motivul pentru care ei făceau acest lucru. Nu vreau să începem dezbateri cu privire la închiarea şi rugăciunile la morţi şi schelete. Punct.

Apoi a apărut un preot, şi cu alţi copii şi tineri pe lângă el, îmbrăcaţi în robe bisericeşti, au citit ceva dintr-o carte şi cineva a rostit o rugăciune. În spatele nostru un cor a cântat o cântare care se cânta şi la alte biserici evanghelice. M-a surprins plăcut acest aspect. Apoi a început predica, euharistia, anunţurile de final şi ... toată lumea a ieşit afară... la ţigară şi discuţii. Aici mi s-a rupt firul imaginii despre biserică. Nimeni nu ne-a băgat în seamă când am intrat acolo, nimeni nu ne-a băgat în seamă când am ieşit. Preotul le-a spus ceva din Sfânta Scriptură, şi nici bine nu s-a terminat slujba, ei au ieşit afară la ţigară, nu la părtăşie cu alţii, nu spre o schimbare de stil de viaţă, nu la pocăinţă şi renunţare la păcat. Acum înţeleg de ce termenul de "biserică catolică" este o cacofonie acceptată în limba noastră.

*******
Când am vizitat o biserică ortodoxă, invitat fiind să particip la o slujbă de cununie religioasă, am început să privesc prin jur; biserica din exterior arăta bine, arhitectural vorbind. Când am intrat în ea, era întuneric, nişte cadelniţe şi lumânări abia făceau o mică lumină acolo. M-am simţit că intru într-o peşteră, în dreapta mea era un fel de magazin al bisericii unde se vindeau "produse bisericeşti", pe pereţi erau tot felul de picturi bizare (nu sunt nici pictor, nici critic, dar pot aprecia când o pictură arată bine şi când nu arată bine). Nu erau scaune în acea biserică. Pe margini erau lipite de perete niste bucăţi de lemn care aveau despărţituri între ele, păreau a fi un fel de scaune de domnitori, dar lipite, zidite parcă în peretele bisericii. În faţă era un altar şi avea parcă o zonă "îngrădită" unde nu aveai voie să te apropii. Ciudat.

Totul părea de parcă te aflii într-o clădire cu zone de personalitate: zonă pentru enoriaşi, zonă pentru pungaşi, zonă pentru şezătoare, zonă pentru cler, zonă pentru întunecaţi, zonă pentru curioşi, zonă pentru iluminaţi. Nu ştiu ce zonă am scăpat din vedere. Oricum, în acea biserică nu vorbea nimeni. Se simţea în atmosferă - probabil şi datorită cadelniţelor şi a mirosului emanat de ele - că trebuie să ai respect şi să nu intri acolo oricum.

*******
Am fost în anii 1994-1998 la diferite biserici evanghelice române din ţară, la care nu am observat nimic din ceea ce aveau bisericile de mai sus. Adică poate că aveau băncile ca la catolici, dar nu aveau atitudinea celor de la biserica ortodoxă. La una dintre biserici îmi amintesc că în timpul predicii, copiii celor din biserică se plimbau printre picioarele şi pe după amvonul care era în faţă. Era un lucru atât de stânjenitor încât provoca o stare de râs şi de ruşine în acelaşi timp. La un moment dat a trebuit să opresc slujba din acea biserică şi să spun celor de acolo, "Ce e aici? Biserică, sau grădiniţă?" Atunci a fost prima şi ultima dată când am păşit în acea biserică. Cred că nici acum nu s-a schimbat ceva acolo. Şi dacă s-ar fi schimbat, nu pot crede asta, încă.

Era o biserică de la ţară. Poţi să ai aşteptări de la cei de la ţară pentru că ei sunt oameni gospodari. Dacă ştiu cum să îşi îngrijească animalele, câmpul, gospodăria, tot aşa ar putea să-şi îngrijească şi copiii, căminul, familia. Ce să mai spunem de atitudinea din biserică. Nu poţi avea aşteptări mari de la un om fără minte. Ei însă erau oameni cu minte; că aveau educaţie mai puţină nu conta atunci, pentru că ei erau afectaţi de sindromul "lipsa de respect faţă de lucrurile sfinte". Sau poate doar că aveau o formă de evlavie, dar îi tăgăduiau existenţa prin aparenţe. Cine ştie.

Îmi amintesc că am fost la o biserică unde pastorul a făcut un studiu despre darurile Duhului Sfânt, şi după ce s-a terminat slujba, am mers acasă la cineva să servim prânzul. Înainte să mâncăm, cineva din  biserică a venit la noi să ne spună nu ştiu ce vedenii a văzut pentru noi în biserică - lucruri bizare, oricum, nu am găsit vreo legătură atunci cu ceea ce ne-au spus, mi s-a părut ceva nebiblic şi straniu. Nu am primit. Alte persoane ne-au spus şi reacţia oamenilor din biserică faţă de acel studiu: "pastorul este împotriva prorociei în biserică". Am tăcut, nu am comentat nimic atunci. La acea biserică am fost de mai multe ori, pentru că am vrut să observăm fenomenul educaţiei biblice. Urma doar să ne convingem.

Dar până să ajungem să re-vizităm această biserică, în aceiaşi seară, în aceiaşi localitate, am descoperit o a doua biserică, din aceiaşi ramură denominaţională, dar care avea alte practici. Când am ajuns acolo toţi se descălţau la intrare, era o casă cu tavanul coborât prea mult, trebuia să te apleci să poţi intra, probabil a fost făcută pentru pigmei, cocoşaţi, sau poate ca semn să faci aplecăciune la ceva, sau cineva, când intrai.

Noi, din lipsă de respect faţă de mirosul ciorapilor unora de acolo, şi pentru că eram oaspeţi, nu ne-am descălţat. Nu am vrut. Nu eram musulmani. Nu avea fiecare covoraşul lui. Când am intrat acolo, erau nişte bănci îngrămădite. Cred că acea casă era "tentativa" cuiva de a face o biserică, şi acea încăpere fusese înainte ori un grajd, ori casa unui om mic de statură. Spre uimirea noastră, când s-a făcut prima rugăciune, au început pe rând să "iasă" prorocii una după alta.... Atunci ne-am dat seama unde eram noi - la extremă, desigur. Acolo se "adunaseră" toţi "minunaţii profeţi" care nu au acceptat învăţătura pastorului de la cealaltă biserică. Problema lor nu era învăţătura adusă, problema era că ei au înţeles greşit lucrurile, şi cu oamenii care înţeleg mereu lucrurile greşit nu prea poţi forma o biserică bună. Atunci a fost şi la ei prima şi ultima dată când am mers în acea "semi-biserică". Dacă îmi amintiţi vreodată de ea, vă rog să nu spuneţi că era biserică, bine?

Când am revenit la biserica unde pastorul îşi educase biserica, ştiam - tot din auzite - că fratele pastorului, deşi era biserica penticostală, avea şi susţinea doctrina baptistă cu privire la manifestarea darurilor spirituale. Unul din colegii mei care slujea alături de mine a decis să cânte o cântare în ebraică, dar nu a spus ce cântă. Eu m-am simţit oarecum obligat, dacă nu chiar "forţat de circumstanţele doctrinei baptiste prezente" să aduc o interpretare a ceea ce s-a cântat. Deşi a părut ceva haios pe moment, cred că acel om a înţeles aluzia noastră. Şi aşa am descoperit că în biserici există şi oameni cu "alte învăţături", alte tipuri de respect, înţelegeri greşite, mentalităţi stricate şi oameni care nu ştiu ce este aceea igienă personală.

*******
La biserica unde am crescut eu, la care am mers de când eram mic, cu părinţii mei, nu am avut parte niciodată de un "regim" mai special; deşi exista om de ordine la intrarea în biserică, el niciodată nu te saluta, sau dacă te saluta, o făcea cu o atitudine greşită, posomorâtă, ipocrită. Nici chiar pastorul nu s-a sinchisit să vină, la finalul slujbei, la uşa bisericii să-şi salute enoriaşii. Probabil că suferea de sindromul "popularităţii" de care sigur că aţi citit recent pe blogul acesta. Atmosfera era prea familiară pentru ca cineva să se ridice şi să spună, sau să sugereze ca omul de ordine de la uşă să fie puţin instruit. Unde nu ai o cultură şi o educaţie, totul se desfăşoară după cum "îi taie capul" pe fiecare în parte. Cereai prea mult de la el, dacă făceai acest pas, pentru că mentalitatea cultică, tradiţionalistă, nereformată, netransformată, nu lasă pe omul de rând să fie pe o treaptă mai joi pe scara respectului faţă de cei din jur. Dar putea să fie diferit, nu neg asta.

Parcă văd nişte similarităţi cu biserica catolică de care scriam mai sus. Nu te bagă nimeni în seamă - doar dacă te cunoşti bine cu acea persoană - nimeni nu e interesat cum te simţi, dacă ai vreo problemă, vreo povară pe suflet. Doar că aici nu iese lumea la ţigară după slujbă. Cam atât.

*******
Ca să încheiem discuţia aceasta lungă, vă descriu la final şi o biserică unde am fost recent, şi în care am fost mai mult decât surprins. Am intat în clădirea bisericii şi cineva ne-a direcţionat deja unde să ne aşezăm. Pănă aici era ceva de aşteptat, a fost binişor. În timpul închinării de la biserică, cineva a venit şi s-a prezentat, ne-a urat bun venit cu un zâmbet atât de unic încât nu am să-l uit niciodată (zâmbetul, ca gest, nu persoana, să nu înţelegeţi altceva acum!). Apoi ne-a dat o invitaţie să venim să luăm prânzul cu ei. Am fost cel mai surprins în acea clipă! Adică noi eram acolo nişte străini, nişte necunoscuţi, şi ei deja ne invitau la ei acasă, la părtăşie, la comunicare, la a-i cunoaşte. Nu după mult timp au venit şi alţii de ne-au salutat, nu înainte de a se prezenta şi de a ne ura ceva, nu doar un simplu "pace" sau "bine aţi venit" (saluturile care se mai aud pe la evanghelici sau ne-evanghelici), ci era ceva mai complex, mai divers, mai special. Ei nu erau genul de persoane retorice cu întrebări la care să răspunzi doar cu "da" sau "nu", ci mergeau un pas, o milă mai departe. Merita. Ei nu erau în zona "mediocrului". Surprindeau. Era bine, chiar foarte bine!

Cred că această biserică nu o să o uit prea repede. M-am simţit bine. Deşi cunoşteam din vedere anumite persoane de acolo, faptul că am avut o primire şi că am fost salutaţi şi "vizitaţi" în timpul slujbei de diverse persoane care să ne salute, să ne întrebe de sănătate, să ne ureze de bine... a marcat mult şi a însemnat mult pentru mine. Nu doar că am fost surprins, dar am să mai merg acolo în viitor. Apropo, această biserică are site propriu, şi îl vizitasem de multe ori, dar site-ul lor nu are o prezentare aşa de spectaculoasă şi de surprinzătoare pe cât a fost atmosfera din biserica în sine. Cred că ei s-au gândit bine să balanseze astfel lucrurile şi au făcut foarte bine.

Concluzii:

- oamenii vizitează bisericile şi pleacă cu diferite impresii
- oamenii care vizitează bisericile sunt primiţi sau nu sunt primiţi de nimeni
- oamenii din anumite biserici sunt instruiţi cum să reacţioneze faţă de "noii veniţi" sau vizitatori
- o biserică fără o primire bună, are aceiaşi valoare precum o peşteră de tâlhari

Aştept să comentaţi cu alte opinii sau păreri sau relatări de-ale voastre cu privire la ce experienţe aţi avut voi în bisericile diferite pe care le-aţi vizitat.  Cu siguranţă că dacă era să scriu şi alte relatări, aş fi scris o carte numai pe această temă. Şi uite aşa se naşte o idee pentru o carte. :)