"Nu mă pocăiesc că mai vreau să trăiesc în păcat" - şi ce ai să faci după aia?

Am intrat într-o discuţie cu o doamnă care a început să spună că este o femeie religioasă, că are copiii pocăiţi, că ea este catolică, dar nu vroia să se pocăiască. Era în jur de 67 de ani, era destul de dezgheţată femeia, ştia pe ce planetă trăieşte, ştia şi a fost la biserica unde merg copiii ei din alt oraş, şi... motivul pentru care ea a spus că nu vrea să se pocăiască era ... că ea mai glumeşte...

Am întrebat atunci ce crede ea despre viaţa de credinţă. Mi-a răspuns şi mi-a transmis, pe scurt, ce-i drept, un mesaj că pocăinţa nu este pentru ea, deşi ea nu glumeşte cu glume gen crimă, furt sau altele. Ea credea că dacă te pocăieşti trebuie să îţi legi baticul sub barbă şi acolo se încheie viaţa!

Cam aşa au discutat mulţi oameni din lume, religioşi sau nereligioşi, cu privire la apartenenţa la un anumit grup religios de care ceilalţi ori nu au auzit, ori îl cataloghează drept "pocăiţii".

Problema nu este că unele grupări religioase sunt catalogate "pocăiţi", ci că sunt catalogaţi greşit de oameni cu acest titlu.

Cum adică să fie catalogaţi greşit? Vă lămuresc acum.

1. Oamenii care numesc pe alţi credincioşi (sau să folosesc un limbaj mai simplu, pe alţi creştini care merg la altă biserică decât cea ortodoxă ori catolică) cu termenul de "pocăiţi" nu ştiu, nu pot să explice ce înseamnă pocăinţa, şi nu le poţi cere să ţi-o definească.

2. Oamenii din cercul de "religioşi" nu ştiu să trăiască viaţa de credinţă pe care o apără aşa de vehement prin făcutul de cruci, mersul la biserică, aprinsul de lumânări, pupatul moaştelor, slujbele de pomenire a morţilor, şi alte obiceiuri care nu au nimic în comun cu viaţa creştină.

3. Oamenii care se cred religioşi nu ştiu ce înseamnă să ai o relaţie personală cu Dumnezeu, deşi ei consideră că mersul la biserica lor (indiferent de numele ei) îi va duce, sau nu, în Rai.

Probabil că aş mai putea adăuga multe alte puncte. Ceea ce este însă clar e faptul că oamenii au ajuns să numească pe alţii cu nume care ei cred că sunt "etichete", dar de fapt sunt stil de viaţă pe care trebuie să-l adopte fiecare dacă vrea să ajungă în Rai. Pocăinţa nu este o poreclă, este un stil de viaţă! Dacă alegi să te pocăieşti nu înseamnă că te sinucizi, că îi vei ignora pe toţi prietenii tăi din jur, că o să mergi cu capul în pământ toată viaţa, că o să ai tot felul de lucruri de schimbat, cercei de scos, inele de aruncat, cravate de dezlegat, mâneci de alungit... rochii de schimbat, şi ce altceva mai cred ei că înseamnă să fi pocăit.


Există totuşi oameni din gruparea "pocăiţilor" care încep să impună noilor convertiţi la credinţă anumite "standarde" care nu există nicăieri în Scriptură, sau să oblige pe oameni să adopte un stil de îmbrăcăminte sau un anumit limbaj. Asta nu mai este pocăinţă. Asta este comunism religios! Mântuitorul nu ne-a chemat să fim sobrii, să purtăm negru, să facem fapte bune şi să ne îmbrăcăm într-un anumit fel. NU! Pocăinţa este un stil de viaţă şi atunci când o trăieşti, o trăieşti la fel cum şi respiri aerul din jur! Nu trebuie să îţi pui pâlnie pe nas ca să respiri aerul, nu trebuie să rosteşti encantaţii ca să impresionezi pe Creator, nu trebuie să nu mai zâmbeşti pentru că aşa consideri tu, sau aşa au considerat alţii pentru tine, că viaţa de credinţă este o viaţă de botoşi.

Cuvântul lui Dumnezeu spune că acolo unde locuieşte Duhul lui Dumnezeu este libertate (2 Corinteni 3:17). Libertatea aceasta înseamnă să glumeşti, dar să nu mergi la extremă. Înseamnă să te îmbraci, dar nu ca să provoci. Înseamnă ca să vorbeşti dar să taci mai mult şi stilul tău de viaţă să vorbească mai tare decât vorbele tale. Libertatea este momentul în care prezenţa Duhului Sfânt din viaţa ta vine şi îţi arată ceea ce este în jurul tău, ca şi când ai fi o navă în spaţiu şi vezi tot răul care se întâmplă în jurul tău, şi tu vrei sau te simţi determinat să nu faci la fel ca ceilalţi. Pocăinţa şi libertatea cred că merg mână în mână. Dacă te consideri pe tine însuţi pocăit, şi nu eşti, nici nu se mai poate spune de tine că ai trăi în libertate. Iar dacă eşti prea plin de lucruri din lume, crezând că aşa afişezi tu libertatea creştină, înseamnă că nu dai doi bani pe tine.

Pocăinţa şi libertatea au în comun echilibrul. Acest echilibru se numeşte responsabilitate. Trăieşti viaţa aşa cum vrei ca alţi să o trăiască pentru tine. Sau faci altora ce vrei ca ei să-ţi facă ţie.

Ştiu că nu ştii ce înseamnă cu adevărat să fi pocăit, altfel nu te-ai întreba acum de ce am început cu femeia care nu vrea să se pocăiască... pentru că mai vrea să glumească. Am vrut să îţi relatez că o înţelegere greşită nu înseamnă neapărat o definiţie corectă. Nu, nu eu sunt cel care defineşte lucurile din această lume. Dacă vrei să fi ceva în viaţa aceasta, alege să fi un om echilibrat. Dacă vrei să ai o viaţă religioasă, fi un om cu responsabilitate. Pocăinţa nu înseamnă să faci prozelitism, înseamnă să trăieşti tu în aşa fel încât alţii să vrea ceea ce ai tu şi să dorească şi ei să se întoarcă cu toată inima către Dumnezeu şi să fie schimbaţi.

Ce măsură de pocăinţă ai tu?