Când ne vom sătura de scris

Sper că ați observat că în titlu nu există semnul întrebării, nici semnul exclamării, nici măcar alt semn de punctuație la final. De fapt titlul poate fi luat și interpretat de fiecare în parte diferit. Cât putem să scriem, câte cuvinte putem să folosim, când se vor epuiza vreodată ceea ce avem de transmis mai departe la alții, la cei dispuși să citească?

Într-o zi am luat să număr tastele de la un pian și am întrebat pe cineva care era mai cunoscător în domeniul muzicii, câte combinații de note se pot face pe un pian cu 8 octave? Ce credeți că mi-a răspuns?
Nu a știut răspunsul. Nu am știut nici eu. Nici nu îmi aminteam de calculele matematice din școală... 8 luate câte 2 plus 8 luate câte 3... apoi începeam să am dureri de cap. Nu poți să ai un calcul al notelor de pe pian și să ajungi la un număr care să reprezinte combinația completă, finală a ceea ce se poate face... până la capăt cu ele. Vroiam să folosesc termenul ”până la nesfârșit”, dar dădeam de gol ceea ce vroiam de fapt să spun.

Dacă cunoști puțin notele muzicale, ele nu doar au o intonație, au un timp la care îl poți intona, și ai un ritm care poți să-l urmezi. Și prin urmare, combinația nu este doar fizică, doar temporară, doar de durată, dar intervine și imaginația aici. Poți să compui și să cânți o multitudine de cântece folosind notele de pe tastatura unui pian. Nu cred că s-a ajuns încă la numărul cântecelor care poate fi intonat de pe un pian normal. Dacă știe cineva ceva mai multe decât știu eu, rog să-mi transmiteți sursa și să lăsați un comentariu mai jos.

Cam la fel este și cu cuvintele noastre. Avem un vocabular cu cuvinte. Avem literele care sunt de un anumit număr la unii, de un alt număr la alții - cum este la noi că avem și diacriticele, și alte semne care nu apar în nici o altă limbă. Poți folosi să le combini să însemne ceva, să însemne altceva, să folosești semnele de punctuație să exprime ceva sau să creeze o stare de fapt... și așa mai departe.

Dacă aș fi început postarea cu semnul întrebării la titlu, probabil că aveau să răspundă cei care sunt sătui să ne citească și vor să nu mai scriem. Probabil că am scris ceva ce a jenat pe cineva, sau ceea ce am scris eu nu a picat prea bine cuiva. Și ce dacă? (acum sigur i-am cam zgâriat!)

Dacă aș fi început postarea cu semnul exclamării în titlu, probabil că cei care scriu pe diferite site-uri, bloguri, publicații, etc. nu ar mai fi citit ceea ce am scris pentru că ei sunt obișnuiți să scrie și să scrie și alții sunt obișnuiți să îi citească și apoi să îi tot citească. De fapt ei ar fi interpretat din titlu ceea ce aș fi vrut să scriu eu, spre deosebire de prima categorie unde se încerca găsirea unui răspuns la o întrebare care pare oarecum o dilemă, o direcționare spre a face ceva care să se oprească o dată și o dată (ca să vorbim contextul).

Există un algoritm în lumea virtuală care calculează și analizează textele care sunt scrise și postate pe internet și unele ajung să fie căutate, citite de mulți, altele sunt trecute cu vederea. Este important să scrii ca alții să citească, dar este important să citești ca să înțelegi ceea ce a vrut autorul să-ți transmită. Și mai e ceva, e important ca autorul să fi scris în așa fel încât cei care-l citesc să înțeleagă exact ceea ce a vrut el să spună și nu altceva.

Aceasta este de fapt esența atâtor de multe cuvinte. Precum muzica, cuvintele și scrisul lor nu au limitare. Au doar limitare de timp și spațiu. Aici putem face acestea și atâta timp cât suntem treji. Când dormim nu cântăm la pian - doar dacă nu cumva visăm aceasta - și nici nu putem scrie, deși prin mintea noastră când visăm trec așa de multe cuvinte, care sunt exprimate prin imaginile și cadrele visate. A doua zi, dacă îți vei aminti, poate vei putea relata acel vis prin cuvinte altora, sau prin versuri în cântec. Cine poate cunoaște numărul combinațiilor celor două: cuvintele și muzica?

Este o întrebare destul de dificilă la care nici eu nu aș putea să mă încumet să răspund. Îmi dau deja seama că cei care vor citi acest articol s-ar gândi ce să îmi comenteze și nu o să știe ce, pentru că răspunsul la o astfel de întrebare e greu de găsit. Și probabil că pentru alte persoane răspunsul la o astfel de întrebare este naiv de căutat.

Unde vroiam să ajung de fapt? Vroiam să vă arăt că atât cuvintele noastre cât și muzica de pe clapele unui pian sunt oarecum paralele, și deși ambele folosesc sunete, au limbaje diferite, care nu cunosc limitare. Este una din abilitățile cu care am fost înzestrați noi, oamenii, și pe care inventatorii Inteligenței Artificiale sunt sigur că o vor peci. Pentru că vor încerca să adune și să creeze în creierul virtual al unui robot acestea două, însă nu va putea să aibă creativitate, raționament, judecată, liber arbitru. Și chiar dacă ar crea roboții cu astfel de capacități, o să se știe care este combinația la care ei pot ajunge. E ca și când aș spune că trebuie să recitești acest articol pentru că am omis să scriu un cuvânt anume de două ori, și astfel am făcut nu doar o accentuare, o repetare, o aprofundare, dar poate am făcut o repetiție inutilă.

Pentru aceste două lucruri merită să fim mulțumitori în viață. Pentru posibilitatea de a scrie și de a citi, de a rosti și de a vorbi cuvinte, litere, sunete, cântece. Pentru suflarea cu care am fost înzestrați de Dumnezeu să putem să le intonăm ca alții să le înțeleagă, să aibă sens, să creeze o atmosferă. Și pentru muzică. Fie că folosim mâinile sau picioarele să o creăm, ea are în sine tot o parte din suflarea care am primit-o și noi pentru că noi suflăm sau lovim sau ciupim instrumentele și ele produc sunete mai intense sau mai liniștite și astfel crează și ele o atmosferă aparte. Dacă s-ar putea să scriem și să vorbim zi și noapte și să cântăm zi și noapte o să putem spune într-adevăr: Când se vor mai oprii și ăstea odată?