Biserica impotentă - deviațiile prezentului datorită ignoranței trecutului

Zilele acestea tot auzim în stânga și în dreapta ce trebuie să facă creștinii în era noastră care devine tot mai impregnată de doctrinele democrației. Ne luptăm uneori cu noțiuni și termeni și nu ne dăm seama că arătăm cu degetul la noi, la ceea ce suntem, la societatea care o formăm, la națiunea pe care o reprezentăm. Vrem ca lucrurile să se schimbe. E bine asta. Numai că noi nu vrem să ne schimbăm. Asta nu e bine deloc. Vrem să vedem lucruri transformate în jur, dar fără să plătim nici un preț, fără să avem vreun scop în ceea ce facem, în ceea ce lucrăm, în ceea ce suntem și ceea ce reprezentăm pe acest pământ: Împărăția lui Dumnezeu.

Găsesc că este destul de ironic să tot strigăm în stânga și dreapta despre ce trebuie să facă creștinii și să se rămână totul la vorbe. Unii au recurs la proteste - tot un fel de vorbe - și au rămas cu niște poze, cu niște memorii pângărite, cu niște clipe pline de deznădejde și amar. Alții au ales să ia ei cârma în mână și prin logica și cunoștințele lor au luat decizii care i-a costat mult: amenzi inutile, procese pe la tribunale, aresturi, întemnițări poate la unii.

Nu e greșit să apreciem pe cineva care este persecutat pentru credința sa în Dumnezeu. Persecutați sunt cei care au făcut - în numele credinței - gesturi care nu îl reprezintă nici pe Dumnezeu, nici cultura din jur, nici ceea ce vom fi noi vreodată. Acest lucru se datorează în mare parte și faptului că am devenit prea vulnerabili și prea flexibili la schimbările care au loc în jurul nostru zi după zi, săptămână după săptămână, lună de lună și an după an.

Am ajuns să lăsăm circumstanțele din jurul nostru să dicteze ceea ce suntem, ceea ce credem, ceea ce să simțim și cum să reacționăm. Ne-am interiorizat prin exterioara influență a lucrurilor cu care nu am mai avut de a face până acum. Experiențe noi care ne pun într-o stare de ”gură căscată”, nu mai știm cum să reacționăm, ce să spunem la copiii noștri, ce să facem noi ca indivizi.

Și uite așa am influențat și societate și implicit și biserica și cultura din care facem parte și noi. Am creat din noi oameni care insuflă la alții informații care uneori sunt banale, inutile, demne de lepădat, dar pe care unii dintre noi le-am crezut mai tare și mai ferm decât mesajul Evangheliei și al Crucii.

Un studiu recent de la Harvard, publicat zilele trecute în Jurnalul American de Epidemiologie, a adus la lumină faptul că adolescenții și copiii care sunt crescuți cu practici spirituale sau religioase au o sănătate mai bună - atât din punct de vedere fizic, cât și din punct de vedere mintal. Nu trebuie să se îngrijoreze cei care nu prea au obiceiul să frecventeze serviciile de biserică; studiul mai arată faptul că oamenii care se roagă sau meditează în timpul lor liber au cules și ei beneficii similare, care includ riscul mai scăzut de abuz de substanțe și mai apoi de depresie.

Echipa care a coordonat acest studiu a preluat date de la un număr de 5.000 de persoane care au fost înscrise la două studii diferite: Nurses' Health Study II (Studiul sănătății asistentelor medicale) și Growing Up Today Study (prescurtat cu GUTS, Studiul despre creșterea de astăzi). Aceste două grupuri de studiu au fost interesate dacă frecvența cu care un copil/adolescent participa la serviciile religioase alături de părinții săi, sau se ruga/medita pe cont propriu și dacă acestea erau corelate cu sănătatea lor fizică și mintală în timp ce ei se apropiau de vârsta de 20 de ani. Au participat tineri cu vârsta între 8 și 14 ani.

Rezultatul a fost că cei care participau la servicii religioase cel puțin o dată pe săptămână erau cu 18% mai predispuși să fie mai fericiți când au ajuns să aibă 20 de ani decât cei care nu au frecventat niciodată serviciile de biserică. Tot acest grup a fost cu circa 30% mai predispus să facă muncă voluntară și cu 33% mai puțin predispus să folosească drogurile atunci când atingeau vârsta de 20 de ani.

Însă, ceea ce a fost interesant nu a fost cât de mult mergea o persoană la serviciile religioase, ci și la cât de mult se rugau sau meditau în timpul lor liber. Cei care se rugau sau meditau zilnic aveau mai multă satisfacție în viață, erau mai capabili să proceseze emoțiile și erau mult mai iertători comparat cu cei care nu se rugau sau nu meditau niciodată. Tot ei au fost și cei mai puțin predispuși să aibă relații sexuale la o vârstă timpurie sau să aibă boli cu transmitere sexuală.

Despre chestiile acestea nu prea la auzi oriunde. Adică, și dacă le-am auzi, probabil că... ne-ar intra pe o ureche și ar ieși pe alta. Iată ce declara unul din autorii acestui studiu pe nume Ying Chen: ”Aceste descoperiri sunt importante atât pentru felul nostru de a înțelege sănătatea cât și a practicilor noastre de creștere a copiilor. Mulți copii sunt crescuți într-un cadru/mediu religios, iar studiul nostru arată că acesta poate afecta în mod puternic comportamentul lor de sănătate, sănătatea lor și sănătatea generală și bunăstarea lor.”

E destul de simplu și destul de clar de înțeles: vrem să avem o generație și o societate sănătoasă din punct de vedere mintal și social? Pune-i într-un cadru spiritual, învață-i să se roage, să experimenteze relația cu Tatăl ceresc și puterea Sa!

Personal sunt uimit că aceste adevăruri le descoperă niște oameni care probabil că nu au nimic de a face cu biserica, cu credința sau cu Dumnezeu - sau cu oricare altă credință, biserică, religie, etc. - și pe care noi probabil că le știam, dar le-am trecut cu vederea, le-am ignorat încet, încet ca să ne adaptăm la ”modernismul” și tehnologia care este într-o continuă dezvoltare azi.

Da, doar că noi am cam uitat esențialul vieții, esențialul a ceea ce suntem noi, esențialul și misiunea bisericii. Aceste lucruri fundamentale ale credinței - rugăciunea, meditația și restul - au o valoare și un efect mai mare decât cel pe care îl percepem cu ochii aceștia fizici... și a ajuns ca o mână de cercetători să ne spună cum stau lucrurile (acest lucru îl confirm și eu, cât și autoarea articolului care dezbate studiul celor de la Harvard, Alice G. Walton, contribuitoare a publicației Forbes, în numărul din 17 septembrie 2018).

E drept că trebuia să ne trezim cândva, dar oare cât timp vom fi stagnanți, intoleranți, impotenți în creșterea și educația creștină a copiilor noștri? Nu vroiam să folosesc termenul de ”educație religioasă” pentru că suna prea mistic și obscur. Mi se pare că noi am primit un mandat din partea lui Isus - dacă ne numim ”creștini” - ca să facem pe alții ucenici. Și nu doar ucenici, ci să-i și învățăm lucrurile fundamentale ale vieții (de genul: cum să mă rog, cum să iau decizii corect în viață, ce este bine pentru mine, pentru viitorul meu, ce consecințe voi avea de suferit dacă fac alegerea cutare sau cutare, etc.). Nu am fost chemați să îi aducem pe alții la izolare, la meditații în vârfuri de stâlpi, sau în cine știe ce peșteri uitate de timp, de vreme și oameni. Am fost chemați să fim oameni care schimbă lumea aceasta prin a fi plin de roadă, trăind ceea ce spunem și spunând și altora ceea ce a făcut Dumnezeu pentru noi.

E greu să ne realizăm din punct de vedere social. Trecem prin școli, avem testări, trebuie să urmăm anumite tipare, anumite standarde. Dar la final primim un titlu și ne uităm la el și ne minunăm de ceea ce am realizat. Acel titlu este fără valoare dacă nu este pus în funcțiune, dacă nu este pus în valoare.

Același lucru este valabil și pentru biserica creștină de astăzi. Ea nu este doar pe paginile istoriei, nu citim despre adunarea sfinților din cartea Faptele Apostolilor, ci trebuie să citească alții despre noi și să vadă că acolo, în mijlocul lor, Dumnezeu produce oameni fericiți, oameni care nu au deviații și disocieri în mediul culturii în care sunt, ci transformă totul în jur. Se vede când cineva are o relație cu Dumnezeu și viața acelei persoane este transformată. Se vede mai bine când acea persoană infuzează asupra altora aceiași viziune și alții sunt instruiți despre calea cea dreaptă, despre învățătura cea sfântă și despre trăirea în curăție, sfințenie și adevăr înaintea Creatorului cerului și al pământului. Și se vede chiar și mai bine când alții văd lucrul acesta și... dau vina pe relația ta cu Dumnezeu. 

Doar că numai cercetătorii pot observa lucrul acesta. Cât despre cei care sunt departe de a primi învățătură, de a trăi așa cum știu și ei că e moral să trăiască viața pe acest pământ, ei doar arată cu degetul: pentru că lor li se pare ciudat să ai o relație cu Dumnezeu, să nu faci toate prostiile care le fac ceilalți din jur și să nu-ți dai drumu slobod la gură să spună toate nenorocirile de pe lumea aceasta.

În fond și la urma urmei nu avem pe cine să blamăm că cercetătorii descoperă aceste lucruri acum. 

Biserica creștină a avut din totdeauna menirea să își educe oamenii să urmeze calea Domnului. La rândul ei, fiecare familie - formată dintr-un bărbat și o femeie și copiii care îi au ei, cu ajutorul Domnului - trebuia să infuzeze această viziune mai departe în celula lor. Nu blamăm familia că biserica nu mai dă roade. Nu dăm vina nici pe conducerea bisericii că nu se mai schimbă lucrurile în societatea noastră. Blamăm însă trecutul unde strămoșii noștri au deviat de la realitatea credinței, simplitatea vieții trăite cu Dumnezeu, pentru că au trebuit să se adapteze la schimbările care au apărut în jur, la modernismul care le-a schimbat stilurile, le-au denaturat chiar și vorbirea, înțelegerea și le-a rupt tiparul pe care ei l-au cunoscut drept cutia în care ei se simțeau mai bine.

Probabil că și modernismul, că ceea ce a ajuns societatea noastră de azi are un rol pozitiv în ceea ce se întâmplă în biserică. A trezit pe unii care băteau pasul pe loc, în loc să înțeleagă că ei trebuie să meargă înainte, că Dumnezeu face lucruri(le) noi și că mesajul Lui este la fel, însă metodele sunt în schimbare. De asta fugim noi când credem că trebuie să ne schimbăm, pentru că unii dintre noi realizează esența vieții cu Dumnezeu, dar cred că o ignoranță față de schimbare în stil, în metodologie sau în educație înseamnă depărtarea de la lumină și de la adevăr. Dacă așa este... iată că vedem cu toți clar de ce există încă între noi așa de multe biserici impotente. Acele clădiri unde nu doar că nu există creștere, nu doar că se văd că oamenii sunt schimbați, sunt fericiți, sunt diferiți... ci sunt locuri unde oamenii ajung ca la un spectacol, o obișnuință uitată de lume, o frecventare din obicei care și-a pierdut esențialul. Păcat că poartă numele pe clădire... că nu îl merită - nu îi mai reprezintă.

Oare copiii noștri vor experimenta prezența și puterea lui Dumnezeu dacă nu le va spune cineva despre cât de mare este Domnul? De ce să nu le spunem chiar noi? De ce să mai fim noi acei ignoranți care fac ceea ce a făcut generația ce s-a adaptat la schimbările sociale și actuale pentru... a fi pe plac lumii? La urma urmei... nu societatea ne va da nouă socoteală de felul cum ne-am adaptat noi la denaturările ei față de adevăr, ci vom da socoteală lui Dumnezeu care ne-a făcut să fim oameni care au o relație cu El. Relația cu Dumnezeu înseamnă mai mult decât înțelegem cu mintea. Este ceea ce văd alții în noi și vor scrie alte studii după alți ani. Vor vrea și ei să aibă ce avem noi și atunci vom știi ce să le spunem. 

Tu ce ai să le spui despre viața ta?