Identificat drept... neidentificat

Stăteam pe un scaun dintr-un autobuz într-o seară și mă îndreptam spre biserică. Mi s-a părut ciudat faptul că ceva din mine îmi spusese... să activez spiritul de observație și să iau notițe... cum puteam. Subtil am încercat să scanez ceea ce se întâmpla în jur și deodată, în următoarea jumătate de secundă văd cum o mână duce la gură o sticlă de bere și trage un gât din ea. ”Un bețiv nenorocit”, mi-am spus în mintea mea, încercând să schimb privirea mea să nu se intersecteze cu a individului care, dacă nu era prea amețit de la băut, avea să se trezească pe jos în autobuz.

S-a așezat în fața mea, și avea un fel de guler care îi masca fața. Lângă el un altul, probabil un amic de al lui, și deodată am simțit ceea ce trebuia să simt și de care nu îmi fusese și nici nu îmi va fi dor vreodată: era mirosul acela de la care orice stomac se întoarce pe dos. Miros de împuțit, de nespălat, de băutură, de drogați împuțiți. Atmosfera din jur s-a schimbat brusc.... Am încercat să îmi astup nasul, fără să mă vadă careva, dar nu prea cred că am reușit, însă mi-am aruncat privirea spre un geam să văd dacă pot face cumva să se deschidă unul, cu privirea măcar. Nu am reușit...

Lângă mine, în stânga, chiar în clipa aceea s-a prins de balustradă o doamnă care purta pe deget un inel în formă de vârtej, care probabil că valora cam cât tot ce aveam eu pe mine și încă vreo 2 telefoane de la puștoaicele din jur care butonau din zor pe ele. Vroiam să le întreb dacă nu simt mirosul acela teribil de la cei doi aureolaci, bețivi, indivizi, nu știu cum să le mai spun..., dar nu aveam cu cine să stau de vorbă... O tânără din dreapta mea stătea picior peste picior, fără nici o grijă, ea mirosea a tutun subțire amestecat cu un fel de parfum mai slab. Butona pe telefon din lipsă de activitate. Mă gândeam ce poate înmagazina mintea ei în acea clipă în urma atâtor apăsări pe ecranul amărât al telefonului ei. Și dacă o strigam pe nume nu cred că avea să se întoarcă în jur; era prea concentrată pe ”socializarea ei”, și ignora complet totul din jur.

M-am întors spre femeia din stânga mea și... spre uimirea mea... cineva i-a făcut loc să se așeze. Apoi au apărut doi bătrâni - un bărbat cu ochelari și pălărie, și soția lui, pe chipul căreia se schița cel mai tare faptul că stomacul ei fusese deja dat pe dos de cei doi indivizi needucați din fața mea. Soțul ei a avut curajul să se așeze lângă primul, ea îi tot făcea semn cumva pe la nasul ei; eu am înțeles doar din priviri că ea spunea parcă cu răcnete: ”Nu vezi băi că ăștia put de ți se îndoaie stomacul? De ce te-ai așezat acolo?”

Cumva s-au eliberat locurile de pe o banchetă din spate și doamna în vârstă care îi gesticula soțului ei a luat repede locul la geam și apoi i-a făcut și lui semn... să iasă din ”calvarul” ăla de putoare și să se așeze lângă ea. Încă îi mai arăta cu degetul că ăia doi puțeau greu și că ce caută ei acolo.

Brusc m-am îndreptat cu privirea spre mâinile celui de-al doilea individ din fața mea, care era amicul bețivului, care aproape că se răsturnase în autobuz în timp ce încerca să mai tragă din gura de la ”butâlca” aia de bere amărâtă. Mâinile lui păreau degerate. Eu aveam mănuși pe mâini și îmi era cald. Am stat puțin și m-am uitat când la mănușile mele, când la mâinile lui. Ceva în mine mă întreba, ”ce ar fi să îi dai mănușile tale acestui nenorocit?” Mă gândeam atunci care era vocea care îmi spunea acestea și nu am dorit să mă fac observat prin acest gest. Deodată vocea aceea nu s-a mai auzit. Imediat a urmat stația unde au coborât cei doi și... oarecum eu am rămas cu mănușile me mână. Individul avea pe el 2 rânduri de geci, probabil că într-una din ele avea și el mănuși, sau putea să-și bage mâinile în buzunare, dacă chiar îi era frig. Aerul a început să se schimbe imediat ce ei au coborât. Parcă era o pauză atunci și acolo. Am început să respir normal...

Încet, încet s-au așezat alții pe scaunele unde au stat ei. Femeia în vârstă cu bărbatul ei parcă ar fi vrut să le facă semn să nu se așeze acolo pe locurile acelea ”parfumate”... pentru că acolo au stat doi oameni nenorociți. Dar a tăcut și ea. Și am observat că totul revenea la normal. În clipa următoare mi s-a dezactivat ”spiritul de observație” și luasem deja notițele care trebuiau notate. Nu am scris nimic nicăieri, dar în mintea mea am văzut cuvintele care aveam să le aștern acum aici, în această postare.

Acum am realizat de ce mi-a fost activat acest dar atunci. Trebuia să înțeleg, să observ și să percep câteva lucruri din jur. Faptul că fiecare obiect și fiecare ființă din jur poartă o etichetă și o identitate. Unii dintre noi tăcem, dar și tăcerea aceea oferă o identitate celor din jur. Unii își oferă identitatea prin vorba lor, prin gesturile lor, prin privirile lor, prin podoabele scumpe care le poartă pe degete, în urechi, care le țin în mâini - da, podoabele care le țin în mâini și care costă probabil cât chiria pe câteva luni pentru unii din jurul nostru.

Și faptul că noi ne dăm seama sau nu că toți au o etichetare și o identitate nu înseamnă că lucrurile sunt neapărat în ordine. Înseamnă că îi vedem pe oameni și lucrurile din jur în mod diferit - din nefericire (vorba unui slogan al unui magazin mare de mobilier de la noi din oraș: ”cu toți suntem diferiți, din nefericire”). Probabil că dacă nu am fi diferiți, ori am arăta toți cu degetul în jur, ori am mirosi toți urât, ori am butona toți pe telefoane mobile. Da, și probabil că o să mai fie și unii indiferenți, unii gânditori și unii guralivi. Și indiferenții.

Ne uităm la lucrurile neimportante din jur și le trecem cu vederea. Apoi ne uităm la cele mai importante și ne ținem prea mult privirea la ele și ne facem gânduri de tot felul. Și la cele care ar trebui să fie esențiale pentru noi nici nu le privim, nici nu le putem trece cu vederea... le ignorăm. Ignorăm virtuțiile care ar trebui să existe în fiecare dintre noi, fie din lipsa unei bune creșteri, fie din cauza unui prea prost anturaj în care am ajuns. Facem ce fac restul, nu ceea ce trebuie, nu ceea ce considerăm că este bine, că este plăcut, că este demn. Și apoi culegem roadele... și alții pun eticheta pe ele, logic.

Mă gândeam atunci dacă eu îi dădeam acelui individ mănușile mele ce răspuns ar fi avut el. Poate le arunca în primul gunoi că nu îi plăcea culoarea lor. Poate le arunca pe jos. Poate le lua, sau poate le refuza. El interpreta gestul meu în felul său, iar eu interpretam răspunsul lui la gestul meu... în felul meu. Probabil că abținerea mea m-a făcut să interpretez eu acum gestul meu propriu: nu am dorit să-i dau mănușile mele acelui individ greu mirositor pentru că am gândit că poate că nu are nevoie de ele, sau poate că el avea altele, sau pentru că nu i se potriveau cu hainele și mirosul lui insuportabil. Și eu nu aveam altele, nici la mine, nici acasă...

Când am ajuns la biserică am apucat să îmi notez doar titlul pentru postarea de astăzi. Și am înțeles că acel individ era de fapt un ”nimeni”, la fel ca noi ceilalți. Identificat drept... neidentificat. Deși avea hainele murdare - după care mulți din autobuz îl puteau cataloga într-un fel sau altul - deși era însoțit de unu care mirosea greu a băutură - după care putea fi pus în categoriile enunțate mai sus - deși avea toate mădularele din corp întregi - deci era apt de lucru, și nu avea motive să hoinărească aiurea ca un derbedeu, în loc să caute ceva de lucru și să își schimbe măcar puțin mirosul și aparența exterioară - acel individ, și cel de lângă el, erau și sunt în continuare identificați a fi oameni. Așa nenorociți cum erau ei. Așa de amețiți de băutură și de frig. Așa de urât mirositor cum erau în acel autobuz. Doar că acest fapt nu a contat pentru ei deloc în clipa aceea. Pentru ei nu era important ce vede sau ce crede lumea despre ei, atâta timp cât nu erau abordați, agasați sau chiar întrebați de careva din jur de ce s-au urcat în acel autobuz - probabil că nici bilet nu aveau și noi plăteam pentru călătoria lor gratuită, (ce gest nobil, nu?). Ideea e că ei își știau starea și identitatea lor. Doar că pentru ei acest lucru nu era important, pentru că lor și stomacului lor nu le păsa de ceea ce sunt ei, de ceea ce spun cei din jur despre ei, pentru că nu își vedeau și nu își percepeau identitatea lor reală: oameni nenorociți.

Am realizat atunci și am realizat și acum ceva. Dacă noi nu ne percepem ceea ce suntem noi de fapt și suntem total ignoranți de ceea ce arătăm celor din jur, cu siguranță că vom trece de ei drept ”neidentificați”. Probabil că gesturile noastre în jur vor fi catalogate. Însă în interiorul nostru noi știm cine suntem, ai cui suntem, ce scop avem în viață și în ce direcție mergem. Tu ai descoperit aceste lucruri din tine? Care este de fapt identitatea ta? (Am încheiat cam brusc postarea aceasta pentru că și eu a trebuit să cobor din autobuzul acela și să-mi continui ”alergarea”. Mi-am dat seama de ceea ce sunt eu și ceea ce sunt oamenii din jur, însă identificarea lor nu putea schimba nimic în jur. Poate că ar trebui să ne uităm fiecare în oglindă și să vedem ce suntem, cum suntem, ce transmitem în jur și cum și ce anume ar trebui să schimbăm. Da, uite asta cu schimbarea e partea care e cea mai nasoală pentru noi... și abia acum mi-am dat seama.)