Dacă Toma ar fi fost credincios

Nu știu cum, dar unele cuvinte nu sună așa de bine la noi în românește. Vroiam să pun titlul, ”If Thomas was a believer”, în sensul că dacă nu ar fi fost un ”doubter”, opusul cuvântului necredincios, unul care se îndoiește. La noi în românește cuvântul ”credincios” are mai multe nuanțe (cea mai mare parte are de a face cu ”loialitatea” față de cineva sau de o anumită cauză). Când spunem că o persoană este credincioasă... nu prea se leagă cu faptul că el crede sau nu în ceva sau cineva.

Dicționarul descrie termenul de ”credincios” drept ”cel care este demn de încredere, pe care te poți bizui, devotat, fidel unei persoane”; o altă definiție mai apropiată de ceea ce vroiam să subliniez apare sub următoarea formă: ”care manifestă un atașament constant caracterizat prin statornicie în convingeri, fidel, devotat, cinstit”. Sensul său substantival are în schimb înțelesul de ”cel care crede în Dumnezeu” (deși ”believer” din limba engleză nu înseamnă ”cel care crede în Dumnezeu”, ci ”cel care crede” – surse definiții citate: dexonline).

Toma a fost unul din cei 12 ucenici apropiați ai Domnului Isus. Numele lui apare în Sfânta Scriptură în 11 referințe în Noul Testament, în cea mai mare parte este doar menționat cu numele că este unul dintre cei 12 ucenici aleși de Domnul Isus Hristos (Matei 10:3; Marcu 3:18; Luca 6:15). Abia în Evanghelia după Ioan aflăm mai multe detalii despre el, cum că i se mai spune și ”geamănul” (Ioan 11:16), unde apar primele lui cuvinte rostite către ceilalți ucenici – ”Haidem și noi să murim împreună cu El!” Acest verset este în contextul când Isus le declara ucenicilor Săi că Lazăr, prietenul Său murise, și că era un incident – dacă îi putem spune astfel – menit ca ei, ucenicii, să creadă. În versetul 15 din Ioan 11, Isus îi cheamă pe ucenici să meargă la Lazăr – care era mort, îngropat în mormânt. Practic, în acest context de doar câteva versete se atinge una din laturile care l-au descris ulterior pe Toma ca fiind un ucenic cu credință șubredă.

Dar hai să luăm altfel lucrurile. Dacă citim versetul 16 din Ioan 11, citat mai sus, parcă tindem să credem și să declarăm că spusele lui Toma erau oarecum ca o prevestire a morții Mântuitorului – să murim împreună cu El – pentru că, cu siguranță – el nu se referea la Lazăr, care era mort deja. Oare ce era în mintea lui Toma la acel moment? Versetul 17 spune că Isus a aflat apoi că Lazăr era mort în mormânt de patru zile, parcă spusele lui Toma au fost rostite în vânt. Nu a dat nimeni nici o replică la vorbele lui, nu a clarificat nici el măcar ceea ce vroia să spună, ne-a lăsat cu toții cu ochii în soare... și în context, căci trebuie să urmărim contextul întreg atunci când dorim să extragem idei legate despre un eveniment sau despre un personaj biblic.

Dacă e să luăm doar acest mic context din Ioan 11, evenimentele de dinaintea sosirii ucenicilor și a lui Isus la mormântul lui Lazăr, putem afla despre Toma că mai avea un frate geamăn – care nu a spus nimic legat de Lazăr, de lucrarea Mântuitorului sau orice altceva – și că... l-a cam luat gura pe dinainte. Ciudat că Toma nu s-a mai sinchisit să facă alte remarci, putea să remarce ceva în emoțiile Mântuitorului, când, cu siguranță, l-a observat pe Isus că plângea (Ioan 11:35), cel mai scurt verset din Biblie, la care s-au găsit niște iudei să dea o replică... parcă adecvată momentului de față: ”Iată cât l-a iubit de mult!” (v. 36), sau, partea opusă, o mulțime mai cu o sută de metrii înaintea gurii lui Toma, o mulțime de fuduli și de necredincioși, ”El, care a deschis ochii orbului, nu putea face ca nici omul acesta să nu moară?” (Ioan 11:37).

Este interesant că Toma nu a reacționat în acele momente, deși el a spus – cu gura lui, nu cu gura lui Ioan, care a scris această evanghelie unde apare incidentul cu învierea lui Lazăr – că e bine să mergem cu Isus la Lazăr, să murim împreună cu El. Probabil că își prevestea felul în care avea să moară, cu o lovitură de lance – similar cu modul în care a fost străpuns Mântuitorul pe cruce, când din coasta Lui a țâșnit apă și sânge. Deși numele lui Toma mai este și Dydimus (care se traduce prin ”geamănul”), se prea crede că el ar fi originar din orașul grec Dydyma (Didimul de azi din Turcia), pe când alții susțin că ar fi fost frate cu Isus, iar în acest caz el ar fi Iuda-Toma – ”celălalt Iuda”, cum apare și în Matei 13:55 sau Marcu 6:3, (spre deosebire de Luca 6:16 și Ioan 14:22, unde acesta este numit ”Iuda, nu Iscarioteanul”, însă în acest context nu apare cu numele de Toma, deci această presupunere nu este prea solidă), sau că Toma ar fi unul dintre cei 4 copii ai lui Iosif, tâmplarul, soțul Mariei, tatăl lui Isus (sursă informație wikipedia, peste care am argumentat eu în paranteză).

Într-un alt context apropiat cu cel anterior, în doar câteva capitole mai târziu, Toma începe să întrebe pe Isus despre nedumerirea lui – și probabil și a celorlalți ucenici, dar el a fost cel care a avut îndrăzneala să spună lucrurilor pe nume și să facă întrebarea – ”nu știm unde Te duci; cum putem să știm calea într-acolo?” (Ioan 14:5) Ciudat că și în acest context Isus le vorbește despre... credință! ”Aveți credință în Dumnezeu și aveți credință în Mine” (Ioan 14:1). În acest context Isus nu doar clarifică faptul că El este calea spre Tatăl, dar și răspunde pozitiv la întrebarea lui Toma. Uitați-vă mai jos, după ce spune Isus că ”dacă M-ați fi cunoscut pe Mine, ați fi cunoscut și pe Tatăl meu...” (v. 7), felul cum apare exprimarea lui Filip, care parcă a luat-o înaintea lui Toma, și probabil că și înaintea gurii lui – ”Doamne, arată-ne pe Tatăl și ne va fi de ajuns” (v. 8). Isus îi dă o replică sub formă de mustrare lui Filip, în contrast cu simpla replică pur explicativă dată ca răspuns la întrebarea lui Toma.

După alte 6 capitole, tot în Evanghelia după Ioan, mai apare enunțat Toma ca fiind unul din cei care a lipsit atunci când Isus, după învierea Sa, s-a arătat ucenicilor Săi, în camera de sus (Ioan 20:24). În versetul 25 ceilalți ucenici îi spun că l-au văzut pe Domnul cel înviat, și în acel verset își exprimă fățiș, fără nici o eschivare, declarația care, peste veacuri, i-a adus porecla ce o merită pe deplin de ”Toma Necredinciosul” – ”Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor și dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor și dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede.”

Știți ce este interesant aici? Că deși această exprimare a lui a fost parcă pentru mulți o declarație de ”necredință”, un fel de ”hai, mă, nu pot să cred eu așa ceva”, cuvintele lui au o semnificație destul de teologică! El însuși declară că Isus a fost crucificat, că în mâinile Lui au fost bătute cuie, că El a fost străpuns în coastă cu o suliță – elemente pe care mulți le scapă din vedere atunci când susțin că Isus ar fi fost ”atârnat” pe cruce, prin niște sfori, care să-l țină așa pe cruce până la momentul morții. Nici un alt ucenic al lui Isus nu a spus sau declarat aceste detalii pe care mulți le trecem cu vederea!

Și alt lucru interesant este că după doar un verset – de fapt după 8 zile de la acest incident descris anterior – Isus se arată din nou ucenicilor, și Toma era de față cu ei! Și Isus îi răspunde din nou acestuia în detaliu, deși nimeni nu i-a pomenit Lui (sau cel puțin Ioan nu ne menționează acest mic detaliu) că Toma, absent fiind de la întâlnirea cu El de mai devreme... a făcut o declarație de ”infidelitate”... deși a fost 3 ani și jumătate lângă Isus, ca și ceilalți ucenici!

”Adu-ți degetul încoace și uită-te la mâinile Mele; și adu-ți mâna și pune-o în coasta Mea; și nu fi necredincios, ci credincios” (Ioan 20:27, sublinierile din text îmi aparțin)

Dacă ar fi să judecăm după acest verset, Toma era necredincios. Adică toți ceilalți au fost la fel ca el... până ce Domnul li s-a arătat lor ca viu și înviat din morți – pentru că probabil ei erau la fel de dezamăgiți și de tulburați de evenimentele care au avut loc imediat după moartea lui Isus pe cruce – și credința lor s-a întărit... pentru că ei și-au ținut gura. Dar el, Toma, a fost singurul care și-a vociferat temerile, neliniștea, dezamăgirea că Domnul nu mai era și speranța lui era spulberată de absența Lui. Însă atunci, când a fost și el prezent cu ceilalți ucenici, Domnul Isus Hristos, a ales să se arate și să îi adreseze lui Toma acest aspect așa de direct. Și declarația lui Toma a fost precum declarația de la apa botezului: ”Domnul meu și Dumnezeul meu!” (Ioan 20:28). Apostolul Pavel declară ceva similar cu ceea ce a făcut Toma în acele clipe:

”Dacă mărturisești deci cu gura ta pe Isus ca Domn și dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morți, vei fi mântuit” (Romani 10:9).

Practic Toma a declarat atunci și acolo credința lui! Din acel punct viața lui s-a transformat. În Ioan 21:1 Isus s-a mai arătat pentru o altă dată ucenicilor Săi la Marea Tiberiadei, și Toma era acolo cu ei! Acolo a mărturisit și Apostolul Ioan lui Petru că Isus este Domnul (Ioan 21:7 – ”Este Domnul!”), pentru că l-a recunoscut, așa cum i-a fost dat și lui Toma să fie recunoscut, ca Domnul cel crucificat, care a murit și acum este viu în vecii vecilor! În versetul 12 din acest capitol credința tuturor este nu doar întărită, dar și evidențiată – ”...niciunul din ucenici nu cuteza să-L întrebe: „Cine ești?”, căci știau că este Domnul” (Ioan 21:12, sublinierile din text îmi aparțin).

Și mai apoi, după înălțarea lui Isus la ceruri, în Faptele Apostolilor 1:13, apare din nou Toma (apropo, în acest context este enumerat el cu numele Toma, apoi este enumerat și ”celălalt Iuda”, fiul lui Iacov, deci presupunerea că Toma Geamănul ar fi fost unul dintre frații lui Isus este din nou spulberată), alături de ceilalți ucenici, în camera de sus, gata de rugăciune, gata să primească promisiunea lui Isus, gata să fie înzestrat cu putere, să fie martor viu al lui Isus Hristos pe acest pământ.

Imaginați-vă acum, la încheiere, cum ar fi arătat cele 11 versete despre el dacă s-ar fi menționat că el era credincios, devotat, un om aproape de inima lui Isus, poate similar cu Apostolul Ioan. Probabil că mărturia și predicarea lui nu ar fi fost atât de eficientă și atât de demnă de încredere atunci când rostea cuvinte pline de har pe gura lui. Oricât de bun orator ar fi fost el, fără experiența personală și întâlnirea lui fizică cu Mântuitorul cel viu și înviat din morți predicarea lui era doar o prelegere ca oricare alta. Dar, gândiți-vă, nu vă mai imaginați, că prin tot ceea ce a trecut el l-a determinat să aibă o experiență, să poată spune la oameni cum a fost el, cum l-a schimbat Domnul, cum i-a transformat teoria și deznădejdea lui în credință vie, fermă și de neclintit! Cum a putut el să declare că Isus este Domnul și Dumnezeul lui! Vă recomand să citiți în acest sens și articolul meu, care răspunde la întrebarea Cine este de fapt Isus Hristos? Este Isus Fiul lui Iosif, Fiul lui David, sau Fiul lui Dumnezeu? care poate fi găsit aici

Notă: Dacă citați acest material în altă parte, rog să păstrați toate link-urile din el și să oferiți sursa citării lui, adică acest blog. Mulțumesc.