N.I.R.O. - noul erou al românilor

Dacă vă gândiţi de unde am descoperit numele noului erou al românilor atunci merită să citiţi acest articol. El este prezent în mai toate bisericile şi pe mai toate drumurile, asta pentru că românii se consideră a fi "creştini" de peste 2000 de ani - adică de dinaintea lui Isus Hristos, ce ciudat, nu?

N.I.R.O. nu este nimic altceva decât o prescurtare de la trei cuvinte care îi descriu foarte bine pe români:

N - naţiune
I - ipocrită
RO - română

Oricine va citi aceste rânduri, şi este de naţionalitate română, va înţelege că am început cu un pas ofensator. Deşi nu îmi numesc cititorii ipocriţi, chiar dacă sunt sau nu - ei ştiu cel mai bine asta - ipocrizia este una din "vlăgile", sau caracteristicile, sau "virtutea" naţională care predomină în multe sfere ale co-naţionalilor noştri.

Ipocrizia îi duce pe unii să declare că sunt ceva ceea ce nu sunt, să arate că sunt ceea ce vor să fie, când de fapt în taină ei ştiu că sunt nişte gunoaie, nişte nimicuri, nişte zerouri.

Auzisem recent ceea ce declara un român la un post de televiziune, "În ţara mea eu sunt cetăţean second hand". Oricât s-ar fi considerat el mai sus sau mai prejos de această limitare, ceea ce a spus el este aproape de realitatea actuală; suntem ceea ce suntem pentru că aşa ne fac unii să fim, sau aşa ne facem noi să fim. Punem masca, scoatem masca, schimbăm masca, spălăm masca, cumpărăm masca, vindem masca, minţim masca, ascundem masca... să mai continui?

Eroul nostru - chiar dacă ne-am ruşina de el, mai mult sau mai puţin - ne reprezintă interesele, crezul, religiunea, acţiunea, vocaţia, viziunea, ceea ce suntem în societatea românească. Nu avem direcţie pentru că avem prea multe direcţii, nu avem viziune pentru că avem prea mulţi vizionari, nu avem idei pentru că avem mulţi idioţi printre noi. Nu merge aia, pentru că toţi vor să meargă în felul lor. Avem conducători mulţi care nu fac nimic decât să-şi umple buzunarele lor. Am ajuns chiar să vedem oameni în biserică luptându-se pentru bani, faimă, orgoliu, putere, scaune, şi au uitat ce înseamnă ceea ce este mai esenţial: smerenia, lepădarea de sine, controlul de sine, pocăinţa, sfinţenia, părtăşia, etc.

Zilele trecute am avut neplăcerea să asist la o conversaţie care mi-a creat o stare de repulsie totală faţă de ipocrizia care persistă aşa de mult în biserici; un tânăr, care era în echipa de laudă de la o biserică, şi-a ridicat mâinile în sus în timpul unei cântări. Probabil că ceea ce cânta şi împlinea, mi s-a părut ceva normal, spui una şi faci alta e ca şi când ai zice că ai fi pocăit şi de fapt fumezi sau bei sau înjuri. La finalul slujbei din acea biserică, cum am spus, cu repulsie spun ceea ce am auzit, doi oameni (cred că nu merită să le spun oameni, o să înţelegeţi mai târziu de ce) l-au luat deoparte şi îl dojeneau, îl blestemau parcă cu asprime că de ce şi-a ridicat el mâinile în sus, în timpul închinării, că a stricat aspectul din faţă din biserică... că cine i-a dat lui voie să facă aşa ceva.

Acum, orice om al lui Dumnezeu care înţelege ceea ce înseamnă să te închini lui Dumnezeu liber ştie că exprimarea fizică din timpul închinării nu este un aspect interzis nicăieri, nici măcar în Tora, în Coran, în ce alte cărţi religioase vreţi voi. Ridicarea de mâini în timpul unei cântări nu este o abominaţie religioasă, şi nu reprezintă o ofensă adusă lui Dumnezeu. Aici nu discutăm despre modalităţile de închinare, ci de ipocrizia unora care se cred mai sfinţi decât Papa! Se pare că aceşti oameni cu ipocrizia lor aşa văd lucrurile. Am înţeles de ce este aşa. Ei sunt de mult orbiţi de eroul nostru naţional, şi este ceva logic pentru ei ca atunci când cineva - oricine - vine şi le schimbă felul lor de a fi, ei se revoltă. Este reacţia de auto-apărare a lui NIRO. Lui nu îi place ca cineva să-i calce pe zona lui de comfort, să schimbe stilul lui de îmbrăcăminte, programul lui, mişcările lui, gândirea lui, mâncarea lui. Dacă îi aduci ceva nou, o va lua ca o ameninţare.

Chiar dacă ar fi multe lucruri de făcut pentru a ne debarasa de astfel de eroi - pe care mulţi îl venerează, şi încă fără să-şi dea seama - majoritatea dintre noi se complace în continuare într-o stare de letargie, şi asta din toate punctele de vedere. Dacă facem ceva, ceea ce mai marii noştri  nu au făcut, suntem cu teama că cineva, cândva, cumva, va veni şi ne va lovi cu un par în cap. Aici văd chiar o dorinţă personală de-a mea luând fiinţă: într-o clipă să fie luaţi toţi cei din generaţia mai veche - mă refer la cei de peste 40-50 de ani - şi să rămână doar generaţia mai tânără; văd că mentalitatea celor mai vechi nu doar că e demodată, tradiţionalistă şi împământenită în mulţi şi de mult, ba chiar şi o atitudine de manipulare, control şi ură şi repulsie faţă de ceea ce este nou, mai bun, mai simplu, mai diversificat. Spune unui conducător de biserică ceva de genul, "vrem să facem o întâlnire de rugăciune şi post" şi o sa îţi răbufnească în nas; sau spune-i că vrei să creezi un grup în biserică unde să fie aduşi oamenii noi spre a fi ucenicizaţi... altă răbufneală.

Un om mort şi învechit are nevoie de un coşciug gol. Un om nou nu are ce să facă cu un coşciug. Astăzi, dar, acestea parcă sunt exact invers. Generaţia veche încearcă să bage în morminte generaţia tânără. Ei urăsc ceea ce noi iubim. Ei ne calcă în picioare când aducem idei noi. Pentru ei ceea ce este bun pentru noi este mai mult decât un rău imens produs lor şi comunităţii în care sunt.

O altă chestie care am auzit-o recent a fost de la un om înaintat în vârstă; acesta vorbea unei mulţimi de oameni într-o biserică şi cam la două, trei cuvinte îşi dregea vocea. Nu a găsit o scuză mai bună decât să dea vine pe diavol pentru că vocea lui era... tulburătoare pentru el, în aşa zisul discurs care îl ţinea. Mi s-a părut cel mai banal lucru care îl putea spune vreodată. Logic era să dea un pahar de apă pe gât şi să se oprească acolo şi totul era chiar destul şi bine. Spre uimirea noastră, a tuturora, el a invocat o stare şi o fiinţă spirituală străină pentru a scuza o stare fizică, evidentă. Cam la fel se întâmplă cu ipocrizia. Nu te lasă să recunoşti realitatea. E mai uşor să dai vina pe cineva decât să recunoşti greşeala şi gafa ta proprie. Mai bine spun că am ridicat steagul biruinţei decât să spun că am fost înfrânt. Mai devreme sau mai târziu acel steag va afişa urmele înfrângerii - trăirea în ipocrizie nu merită ridicarea unui steag, nici măcar vreo culoare reprezentativă; pentru mine acest semn ar fi ceva mai ruşinos decât predarea cu mâinile goale.

NIRO trebuie crucificat. Trebuie să scăpăm naţiunea noastră de oameni care adulează un astfel de erou ce se întruchipează în cât mai mulţi dintre noi astăzi. Nu doar că ne produce o stare de molipseală, dar ne infectează, încet, în masă, adânc şi cu efecte secundare multiple. Inamicul cel mai mare al lui NIRO este crucea şi pumnalul - trebuie tăiat şi ucis acum şi rapid! Orice stare care ne împiedică să fim ceea ce trebuie să fim se datorează ipocriziei noastre: dorim să devenim ceva şi de fapt târziu ne dăm seama că nu am devenit ceea ce era bine să fim. Probabil că avem nevoie de o confruntare fizică, verbală, audibilă cu Creatorul nostru. Probabil că vocea Lui ar putea să ne scuture - precum a fost la Sinai cu poporul Israel, proaspăt ieşit din Egiptul robiei - de starea noastră de fapt. Probabil că o confruntare cu El ar schimba multe în viaţa noastră, în starea noastră, în sistemul nostru, în naţiunea noastră, în societatea în care trăim, pe acest glob în care sălăşuim.