Dacă ați fi trăit în perioada Reformei și ea nu s-ar fi întâmplat...

În urmă cu 20 de zile (dacă veți citi acest material pe 31 octombrie 2017) am publicat un articol interesant despre viața sumară a lui Martin Luther, dacă a fost un nazist sau un rasist. Probabil că mulți dintre cei care au citit acea postare și-au dat seama că s-au scos în evidență anumite aspecte care în ziua de astăzi sunt subiecte cheie în societatea noastră. Avem printre noi persoane care fac încă o mare confuzie între Martin Luther (1483-1546, afișat în desenul alăturat, pastor și doctor în teologie, a fost primul reformator protestant ale cărui reforme au dus la nașterea Bisericii Evanghelice-Luterane) și Martin Luther King (1929-1968, care a fost un un pastor baptist nord-american, activist politic, cunoscut mai ales ca luptător pentru drepturile civile ale persoanelor de culoare din Statele Unite ale Americii).

Era chiar de dorit să auzim și ”altceva” despre Luther. Mă refer la Martin Luther, reformatorul. Parcă în ultimii ani prea mulți îl ridică în slăvi, prea mult este lăudată lucrarea lui, când de fapt Reforma a fost începută... de Papă. Secolul al paisprezecelea a fost un timp destul de nasol pentru papalitate. În acea perioadă existau doi papi rivali și papalitatea era sub presiune din partea monarhiei franceze. Nici orașul Romei nu o ducea prea bine - șapte papi succesivi au abandonat Roma în favoarea Avignion-ului din Franța. Roma era marginalizată și Bazilica Sfântului Petru ajunsese în paragină. Papii s-au întors în Roma în 1377 și apoi și-au rezolvat diviziunile lor în 1417.

După o sută de ani lucrurile păreau că escaladau: în 1505 Papa Julius II a decis să dărâme Biserica Sf. Petru și să o refacă; avea planuri mărețe pentru mormântul său și a dorit și o bazilică potrivită. Sosise vremea de a face din nou Roma magnifică. Doar că aceasta nu s-a realizat ieftin, așa că biserica s-a îmbarcat într-o campanie de strângere de fonduri. Campania aceasta l-a dus pe Johann Tetzel în Germania ca să vândă indulgențe, promisiuni ale acelei vremi de a scăpa pe oameni de purgatoriu în schimbul unui pumn de numerar. Așa se face că pe 31 octombrie 1517 Martin Luther a bătut în cuie protestul său împotriva indulgențelor pe ușa Bisericii Castel din Wittenberg.

Imaginați-vă ce s-ar fi întâmplat dacă nu făcea Luther acest protest... ce s-ar fi întâmplat în continuare: se vindeau și azi indulgențe, ar fi crezut azi în continuare oamenii că există purgatoriu și numai papalitatea te putea scăpa de el - contra unei ”donații”. Oare nu am văzut acest tipar și la predicatorii populari din zilele noastre?

Se spune că în perioada Postului din anul 1522, un grup de studenți din Zurich au ținut o petrecere cu tematica cârnaților. În mod tradițional, în acea perioadă de Post, se mâncau doar vegetale și pești. Doar că tipii aceștia au dorit o schimbare și asta însemna și niște crenvurști fierbinți. Conciliul acelui oraș i-au amendat pe organizatorii petrecerii, dar numai cu o sumă nominală; după câteva zile Huldrych Zwingli, liderul bisericii orașului, a produs un pamflet ca suport pentru acei studenți. Biblia - argumenta el - nu avea prea multe de spus cu privire la cârnați - cu certitudine că nu avea nici cu privire la a-i mânca în timpul Postului.

Și uite așa a început o dezbatere a Conciliului orașului ca să decidă... dacă părerile lui Zwingli se potriveau cu ceea ce era învățat în Biblie. Zwingli câștigase. De fapt el ar fi câștigat mai devreme să se înceapă dezbaterea pentru că termenii discuției presupuneau autoritatea Scripturii. Și aceasta, mai degrabă decât cârnații, era chestiunea reală - deși este ceva liniștitor să știi că sandvișurile cu șuncă sunt cele mai căutate acum.

Scriam zilele trecute de discuțiile de la anumite întruniri administrative de la biserici. Unii chiar pun o mai mare importanță pe lucrurile aparente, mai degrabă decât să se axeze pe chestiuni vitale ale vieții de credință. Și nu mai este o mirare acum că bisericile au devenit berării, sau că bisericile folosesc metode mai puțin sfinte, precum berea, să atragă pe oameni la biserică.... Oare cârnații ce o fi avut?

Concentrarea principală a Catolicismului era cu privire la a fi drept înaintea lui Dumnezeu prin intermediul sacramentelor și a vieții monastice, doar că reformatorii predicau că a fi drept cu Dumnezeu este un dar. Nu e nevoie să faci fapte ca să poți beneficia de Dumnezeu - totul este deja realizat prin Hristos și primit prin credință, iar aceasta ne eliberează să slujim aproapelui nostru cu dragoste.

În 1523, se mai spune că un grup de călugărițe l-au contactat pe Luther. Viața de mănăstire nu avea nici un sens, așa că acele călugărițe au dorit ca Luther să le ajute să scape de viața lor izolată. Luther a recrutat un comerciant care transporta în mod regulat hering la mănăstire. Pe 5 aprilie, călugărițele au scăpat prin a se ascunde printre butoaiele goale de pește. Familiile lor au refuzat să le reprimească, poate că și datorită faptului că cele întâmplate încă erau o crimă sub legea Bisericească. Așa că Luther s-a pus să le căsătorească - nu era un lucru ușor, probabil, din moment ce puțeau și a pește!

Treptat, treptat, el le-a găsit soți la fiecare - cu excepția uneia. Nu s-a putu găsi nici un soț pentru cea care era conducătoarea lor, Katharina von Bora. Așa că, oarecum și împotriva voii sale proprii, Luther s-a căsătorit cu ea. El avea patruzeci și unu de ani și ea douăzeci și șase. S-a dovedit a fi o potrivire bună.

Și dacă nu s-ar fi întâmplat aceste lucruri, probabil că Luther ar fi fost ori burlac în continuare, ori s-ar fi făcut călugăr, ori ar fi mers în vizită pe la Zwingli să descopere că poți mânca și cârnați, nu doar pește, și nu pute așa de tare... depinde acum și de locația și rețeta utilizată.

Cele 95 de teze faimoase ale lui Luther nu au fost prima lui lovitură de a provoca o dezbatere. Cu câteva săptămâni înainte, el postase 97 de teze. Ele includeau un atac asupra filozofului grec Aristotel, care a făcut un fel de revenire la perioada Medievală. După cum s-a și întâmplat, nimeni nu a acordat prea mare atenție la cele 97 de teze ale lui Luther de atunci. Și totuși, ele erau mult mai centrale față de gândirea Reformei.

Prin urmare, atunci când Luther a fost convocat să dea socoteală pentru acțiunile sale înaintea ordinului Augustinian, el de fapt a revenit la temele din cele 97 de teze. Aristotel spunea că noi devenim neprihăniți prin a face fapte drepte - identitatea ta este rezultatul acțiunilor tale. E ceva ce tu realizezi. Luther a spus că acestea fac totul greșit. În evanghelie, identitatea noastră este un dar de la Dumnezeu. E ceva ce tu primești. Și atunci acțiunile noastre curg din noua noastră identitate. Necredincioșii pot fi constrânși de legi și de presiunea anturajului, dar o viață de trăire cu toată inima în neprihănire este posibilă doar dacă Dumnezeu ne face oameni noi.

De fapt cu identitatea aceasta ne luptăm noi cel mai mult, ne-am luptat și ne vom  mai lupta în continuare. Vă recomand un mesaj foarte interesant despre smerenie și identitatea noastră înaintea lui Dumnezeu, susținut de Pastor Sion Alford de la Gateway Church (mesajul este tradus în limba română).

Lucrurile nu s-au oprit acolo. În 1524 Desiderius Erasmus a publicat un atac contra lui Luther. Erasmus era celebritatea academică de vârf a Europei, el învăța că oamenii au deja destulă putere în ei înșiși (sinele) pentru a face binele. El a definit alegerea liberă ca ”o putere a voinței umane prin care un om poate aplica lucrurile ce duc la mântuirea veșnică, sau să-l întoarcă de la ele”. Luther a răspuns, ”Nici nu îți dai seama cât de mult atribui acestui pronume 'sinele' - propriul tău eu - atunci când spui că el se poate aplica; asta nu înseamnă altceva decât că excluzi în mod complet pe Duhul Sfânt și toată puterea sa, drept de prisos și inutilă”.

Din punctul de vedere al lui Erasmus... noi trebuie să încercăm mai din răsputeri. Doar că Luther a realizat că problema noastră era mult mai fundamentală. Problema noastră nu este că suntem leneși sau ignoranți, ci că suntem păcătoși în străfundul ființei noastre. Așa că dacă vrem să fim vreodată pe plac lui Dumnezeu, avem nevoie de o transformare interioară - și aceasta e ceea ce face Duhul Sfânt.

Ideea sinelui este de fapt și conceptul umanismului din zilele de azi - poți face ce vrei, poți fi tot ce vrei să fi și nu ai nevoie de nimeni să te ajute la aceasta. Acest concept s-a dezvoltat și pe alte planuri, ceea ce a dus la distrugerea identității noastre ca oameni în societate: nu mai vedem ceea ce trebuie să fim, că suntem pierduți, că suntem în păcat, ci ne vedem ca dumnezei, singuri capabili să rezolvăm toate în jurul nostru și să conducem noi toate. Câteodată, din nefericire, vedem această mentalitate introdusă și în bisericile noastre de astăzi: se luptă toți după un scaun, după ceea ce sunt ei și ce merită ei, nu ceea ce poate face Dumnezeu: transformarea și schimbarea prin Cuvântul și prin Duhul lui Dumnezeu. 

Există și o altă versiune a Reformei care spune că Catolicii au crezut în mântuirea prin fapte și Reformatorii au crezut în mântuirea prin credință, doar că este mult mai subtilă decât pare. De fapt, Catolicii au discutat mult cu privire la credință și har. Ei ar fi spus cu fericire că suntem salvați prin har, cu ușurătate ar spune că neprihănirea vine prin credință.

Doar că harul pentru Biserica Catolică e precum o injecție de adrenalină care ne stimulează performanța noastră spirituală. Și neprihănire este o abilitate dăruită de Dumnezeu de a trăi o viață neprihănită - dacă lucrezi la ea. Botezul îți dă începutul și împărtășania îți oferă imboldul pe drum, dar depinde de tine să trăiești o viață neprihănită care să câștige asentimentul lui Dumnezeu. Așa că rezultatul net este har plus fapte și credință plus fapte.

Ca să clarificăm lucrurile, Conciliul din Trent spune: ”Dacă spune cineva că doar prin credință cei nelegiuiți sunt justificați în așa fel încât să nu se mai ceară nimic spre a coopera în a primi harul Justificării, și că nu este necesar unui om să fie pregătit și dispus de mișcarea propriei voințe: acesta să fie anatema” (Canonul 9).

Conciliul din Trent a fost răspunsul Bisericii Catolice față de Reformă, un răspuns ce nu l-a repudiat niciodată. Și această chestiune aduce lucrurile laolaltă. Evanghelicii știu că noi începem viața creștină prin credință. Doar că noi alunecăm prea ușor în a gândi că trebuie să câștigăm aprobarea lui Dumnezeu prin activitățile noastre. Și de fapt devenim mult mai romano-catolci decât am realiza noi.

Ideea faptelor care duc la mântuire este propagată subtil și în cadrul altor denominații creștine de astăzi. O mulțime de oameni fac tot felul de lucruri transmise verbal de niște presupuși prelați ai biserici și au adus populații întregi să fie sub anatema împlinirii unor tradiții umane deșarte care depărtează pe om de acțiunea credinței personale, prin care omul ajunge la mântuire. Conciliile și canoanele au ajuns pentru unii mai infailibile decât însăși Cuvântul lui Dumnezeu. Și avem printre conducătorii noștri oameni care se cred creștini, dar nu cunosc nici acum care a fost esența Reformei de acum 500 de ani.

În atacul său contra lui Luther, Erasmus a început prin a discuta despre Scriptură. ”Mărturisesc că e drept”, spunea el, ”ca singura autoritate a Sfintelor Scripturi să poată depăși în greutate toate voturile tuturor oamenilor muritori”. Până aici totul e bun. Doar că el continuă, ”Autoritatea Scripturii nu este în dispută aici... Lupta noastră este cu privire la înțelesul Scripturii”. El continuă în fond să spună că noi avem nevoie de autoritatea Bisericii ca să determine adevăratul înțeles al Scripturii.

Cu alte cuvinte, toată lumea a căzut de acord cu privire la autoritatea Scripturii... doar că Biserica Catolică punea alături de Scriptură și tradiția Bisericii și pretindea dreptul exclusiv de a interpreta Biblia (exact ceea ce scriam mai devreme). Reformatorii, totuși, au respins noțiunea că biserica stabilește autenticitatea evangheliei. Altfel stau de fapt lucrurile: evanghelia stabilește autenticitatea bisericii. Da, au fost fericiți să învețe din tradiția bisericii, dar când împingerea a ajuns să fie îmbrânceală, numai Scriptura este autoritatea noastră ultimă.

Astăzi nici un evanghelic nu respinge autoritatea Scripturii. Doar că de prea multe ori noi punem experiența noastră alături de Scriptură sau folosim experiența pentru a interpreta Scriptura mai degrabă decât invers. Și unii chiar au ajuns să citească Scriptura cum ar citi un horoscop - dacă o citesc măcar. Iar cei care nu o citesc, aduc ca scuză deplorabilă inexistenta poruncă a clerului că ei nu au acces la tainele sfinte și că numai cei sfinți, cei care stau după altar, pot deschide tainele Scripturilor, și ceilalți nu trebuie să o citească, să o studieze, să o aprofundeze ca să li se deschidă ochii, să creadă, să se întoarcă la Dumnezeu.

Se pare că Reforma nu s-a terminat încă. În Roma există Piazza Martin Lutero care a fost denumită cu binecuvântarea Papei. Asta este o dovadă în plus că Reforma s-a terminat? Cu tristețe spunem că nu. Este adevărat că o dată cu ridicarea secularismului Protestanții și Catolicii se găsesc adesea a sta laolaltă în chestiuni legate de moralitate și libertate religioasă. Și mai e adevărat că mulți Catolici și Protestanți susțin păreri teologice similare.

Aceasta se datorează și faptului că mulți Catolici nu mai urmează învățătura oficială Catolică și mulți Protestanți au pierdut rădăcinile lor de Reformă. Doar că liniile de eroare ale Reformei nu au dispărut. ”Papa este un Catolic” este de fapt sumarul unei povestiri care nu mai este o știre. Papa Francis pretindea că Reforma susține toate problemele civilizației Răsăritene, de la secularism la totalitarism. El a etichetat pe Luther și Calvin drept ”eretici”; Lutheranismul este ”o idee bună devenită prostească” în timp ce ”schismasticul” Calvin a destrămat omenirea, societatea și biserica.

Și din moment ce ne place la fiecare să dăm propria definiție a Reformei, ceea ce de fapt s-a întâmplat acum 500 de ani nu s-ar mai numi acum o ”erezie” dacă mai vindeau în continuare bisericile catolice indulgențe, dar care acum ar fi avut alt nume, altă valoare, altă cotație pe piață. E ca și când am ieși în piață și am spune că suntem creștini, dar de fapt vrem să ucidem infidelii, sau că suntem reformați dar vrem să schimbăm felul cum se citește Scriptura la o slujbă de duminică așa încât nimeni să nu fie ofensat, deranjat sau stârnit să gândească. 

Reforma a fost intenționată să fie un proiect continuu. Unul din sloganele sale era semper reformanda. În mod normal această exprese s-ar traduce prin ”întotdeauna reformare”, dar o mai bună traducere este ”a fi întotdeauna reformat”. Biserica este întotdeauna reformată de Cuvântul lui Dumnezeu. Acest lucru nu descrie o mișcare înainte spre un orizont netrasat, ci o mișcare continuă spre o revenire la Cuvântul lui Dumnezeu - la subiecte precum justificarea, Scriptura, predicarea, harul, Duhul Sfânt, sacramentele, viața de zi cu zi; în aceste domenii ale Reformei evanghelicii au lecții importante de învățat.

Să ne imaginăm prin absurd acum că aceste aspecte ale Reformei nu au avut loc. Oamenii continuau să fie în continuare cu mintea și ochii întunecați, trăirea le era cu teama viitoarei condamnări a iadului și... doar cei aleși aveau să fie salvați. Deși părea atunci un lucru de neatins, mântuirea prin credință și mântuirea prin fapte încă este dezbătută astăzi printre creștini. Unii au fost învățați despre Reformă, dar continuă în faptele firii pământești, eforturile umane de a fi buni, de a trăi bine, de a face lucruri pozitive; alții nu au fost învățați despre Reformă, dar au fost transformați prin Duhul Sfânt și trăiesc o viață dependentă de Dumnezeu, crezând promisiunile Cuvântului lui Dumnezeu și având identitatea lor în Hristos. Pocăința și credința fiecăruia dintre aceste 2 grupări de creștini este un proces continuu: transformarea și educarea minților noastre nu se oprește odată cu împlinirea a 500 de ani de la Reformă. De fapt, sunt unii care nu înțeleg de ce reforma personală mai trebuie să continue... probabil că trebuie să citească de la început Evanghelia și să înțeleagă voia lui Dumnezeu.

De ce credeți că a fost Reforma controversată în secolul al 16 lea? De ce rămâne ea controversată și în zilele de astăzi? Răspunsul este pentru că Reforma (sau mai degrabă evanghelia biblică redescoperită - aspectul subliniat anterior) ne face pe noi să fim mici și pe Hristos mare. În inima Reformei a existat realizarea următoarelor lucruri:

* că noi suntem mai neajutorați decât ne dăm seama;
* că Hristos este mult mai suficient decât realizăm noi;
* că Dumnezeu este mai plin de har decât credem sau realizăm noi.

Aceasta e ceea ce se înțelege de fapt prin soli Deo gloria, ”doar spre slava lui Dumnezeu”. Nu există loc în cadrul teologiei Reformei pentru lauda umană. Nimeni nu poate pretinde că mântuirea lor sau cunoașterea lor despre Dumnezeu este fundamentată în intelectul lor, în moralitatea sau în religia lor. Toate sunt de la Dumnezeu de la început și până la sfârșit. Și aceasta este de fapt marea noastră speranță și încredere. Mântuirea noastră este fondată pe promisiunile sigure ale lui Dumnezeu și pe lucrarea terminată a lui Hristos. Și dacă totul este de la Dumnezeu din start și până la linia de final, atunci toată gloria se duce numai Lui.

Și dacă nu am realizat încă toate aceste lucruri, probabil că în atitudinea noastră față de Dumnezeu ar trebui să facem demersurile necesare să schimbăm ce este de schimbat, să refacem ceea ce este de refăcut, să construim ce este de construit și să credem ceea ce trebuie crezut. Prin har am fost mântuiți, prin credință și acesta este darul lui Dumnezeu. Probabil că acum am înțelege de ce trebuie să fim mulțumitori lui Dumnezeu că această lucrare a fost înțeleasă de om acum 500 de ani, și este din nou reafirmată; nu pentru a face o pomenire a lui Martin Luther, ci pentru a ne pune sub un mare semn de întrebare următoarea întrebare:Ce ar fi fost acum cu noi dacă nu ar fi avut loc Reforma și dacă am fi trăit în continuare în religiozitatea și monasticismul bisericii din acea perioadă?

Materialul de mai sus este o adaptare personală cu reflecții alcătuite de mine în urma citirii și preluării mai multor idei de la Tim Chester (PhD, University of Wales) din cadrul unui articol scris de el pe 26 octombrie 2016 în site-ul CrossWay.org. Dacă citați acest material în altă parte, rog să păstrați toate link-urile de mai sus și să oferiți sursa citării, adică acest blog. Mulțumesc.[no-sidebar]