Fenomenul... holbează-te în telefonul tău că eu mă uit acum la al meu

Privacy. Este un cuvânt destul de des apărut în ultima vreme. Este de fapt unul din cuvintele pe care am vrea să le folosim când cineva se uită la ceva care pare mai personal pentru noi, dar nu prea avem cuvinte, legi, reguli și norme ca să le putem folosi în acest context. Intimitatea pe telefonul mobil într-un mijloc de transport nu mai este deloc intimitate... am ajuns de la ecrane mici, la mijloci și medii spre mari. Se tot plâng unii și alții în autobuze că... nu mai pot să butoneze pe telefoanele lor... că ceilalți din jur se uită la... ecranul lor - logic.

Deja a devenit o normalitate pretutindeni să vezi oameni cu telefoanele în mâini când sunt în autobuz, la volan, în avion, în pat, la masă, pe stradă, pe trecerea de pietoni, în toalete publice, în cadă... și o mulțime de alte locații. A, da, și la slujba de biserică - în loc să stea atenți sau să participe la închinare, sau să aibă o Biblie tipărită pe suport de hârtie și să citească din ea. Ceva, orice..., nu contează.

Da, dar acum avem și pe telefoane aplicații de Biblie. Avem versiuni diferite. Avem și audio și video. Și mai sunt printre cei de la biserică și unii care se fac că sunt pe telefon, ”răsfoind” aplicația de Biblie, când de fapt ei răsfoiesc rețelele de socializare. Ciudat nume au primit ”rețelele” acestea, pentru numai socializare nu este aceea. Este de fapt deconectarea de la realitate și conectarea la ”curiozitățile” lumii inexistente din spațiul și timpul virtual.

Pe autobuz nu este mai diferit. Mai diferit e că îi vezi pe unii sau pe unele când... dacă te apropii de ei și ei simt că ochii tăi ”au căzut” pe dispozitivul lor... o să îți spună din priviri să te holbezi la telefonul tău că ei se ”uită în telefonul lor” (adică, să înțelegeți ideea mea, tu te holbezi, eu privesc, cam așa ar trebui conjugat ”a privi la telefon”, dacă tu ai telefonul în mână și eu am doar ochii în cap...). Logic. Normal că așa este, doar ce altceva ai putea să vezi pe ei că fac, nu?

Zilele trecute mergeam acasă și am urcat în ultimul autobuz care avea să mă aducă aproape de casă. În fața mea era o tipă care răsfoia la greu ceva pe telefon. Nu știu ce era, nu mă interesa, dar ea tot dădea cumva din cap spre mine, oarecum parcă îmi zicea din mișcările ei bruște că... ”ce, te uiți la ecranul meu?”, sau ”de GDPR ai auzit, nenea?”, sau ”de ce trebuie să te uiți chiar acum?”, și câte altele. Când simțeam că privirea ei se ridica spre mine, mă făceam că mă uit în altă parte pe geam. Era ceva inevitabil, mai ales că nu aveam alt loc în autobuz. Ulterior mi-am scos și eu telefonul să mă vadă că... ”uite, am și eu telefon și știu și eu să mă uit la al meu” - măcar eu nu o făceam sub privirile altora... și nu răsfoiam rețele de socializare unde nu ai să găsești niciodată nimic. Am considerat acel moment ca fiind un moment frustrant. Mi-am pierdut vremea stând în acel autobuz și făcând - fără să vreau, ce-i drept - pe acea individă, care probabil era acolo dintr-o pură întâmplare și coincidență, să se simtă prost. Am mers mai la mijlocul autobuzului pe măsură ce acesta se elibera... ca să scap de vorbele ei nerostite în autobuzul acela... Patetic.

Penibil. Privațiunea și intimitatea pe care ne-o dorim noi uneori, cu sau fără telefon pe mână, cu o carte sau vreo agendă în brațe, nu o putem avea atâta timp cât suntem în mijlocul altora. Poate că trebuie să trecem la următorul nivel de tehnologie, unde să avem ochelari pe nas și să vedem doar noi pe lentilele de pe ramă afișat ceea ce dorim noi. Doar că nu ne permitem prea mulți un astfel de dispozitiv. Și chiar dacă ne-am permite... și vom vedea pe mulți cu ”chestii pe nas” în loc de ”chestii în mâini” pe stradă... o să părem cu siguranță ”dublu-ciudați”. Analizând toate acestea dintr-un punct de vedere al nivelului de stânjeneală și de aparență exterioară... eu aș putea trăi și fără ele. Poate că alții nu ar putea, și ar ține pasul ca să țină și mândria lor alimentată.

Cuvântul lui Dumnezeu - ca să vin și cu o replică de spiritualitate la final - ne spune să ne ațintim privirile spre Cel care ne-a creat pentru că El ”ne va instrui și ne va învăța drumul pe care trebuie să mergem; ne va ghida și va veghea cu ochiul Său, urmărindu-ne” (Psalmul 32:8, parafrazarea din text îmi aparține). Nu e minunat să știi că atunci când ai ochii altora din jur îndreptați spre ecranul telefonului tău dintr-un autobuz - sau oriunde te-ai afla - să știi că Dumnezeu, Tatăl nostru ceresc, Creatorul tuturor lucrurilor și ființelor din acest univers, își face timp să aibă ochii ațintiți asupra ta, spre a te ghida, a te instrui și a te veghea? Ce alt telefon, sau vreo holbare în alt telefon poate face ”chestia asta” măreață?

Morală: Data viitoare când ai telefonul în mână și te afli în public, încearcă să-l pui în geantă, în buzunar și să te gândești la bunătatea lui Dumnezeu. Vorbește cu El. O să fi mai încărcat decât răsfoind aiurea ceva inutil pe un ecran (indiferent că ai aplicația de Biblie pornită pe el sau nu). :)