GUEST POST: Nu vă "ocoliți spiritual" vecinul rănit de biserică

La fel ca bunul samaritean, suntem chemați să oferim un balsam vindecător, nu să turnăm sare pe rănile celor răniți din jurul nostru.

“Roagă-te, crede și primește - sau îndoiește-te și renunță” a fost o frază pe care am auzit-o adesea în cercul meu creștin. Și, deși nu era menită să fie un adagiu dăunător, a devenit unul.

Asta după ce am lucrat la o biserică unde am fost intimidată, izolată și lăsată să mă descurc singură. Când, în cele din urmă, am decis să renunț, prietenii și familia încă se așteptau să continui să merg la biserică. Dar eram atât de rănită de ceea ce trăisem, încât gândul de a merge la biserică îmi făcea literalmente rău la stomac.

M-am rugat și am crezut, dar nu am primit. Și de fiecare dată, mă simțeam rușinată și vinovată. Nu mă puteam abține să nu mă gândesc: “Poate că nu m-am rugat suficient de mult. Poate că m-am îndoit fără să-mi dau seama”. Și de fiecare dată când colegii din biserică repetau acest adagiu, acesta provoca în mine un răspuns visceral. Nu aveam limbajul necesar pentru a exprima de ce această afirmație mă deranja atât de mult la acel moment. Dar am acum.

În calitate de terapeut care lucrează cu persoane afectate de traume religioase, am întâlnit mulți indivizi care au povestit despre experiențe care nu au fost clasificate drept abuz spiritual, dar care au fost la fel de tulburătoare. Am început să investighez în continuare acest fenomen în cadrul studiilor mele de doctorat și în curând am dat peste un termen pentru a clasifica aceste experiențe: ocolire spirituală.

Ocolirea spirituală este atunci când o persoană folosește Scriptura, concepte sau idealuri religioase și mantre spirituale pentru “a ocoli“ efectele unei experiențe negative din dorința de a-și ușura durerea - de exemplu, atunci când suferim o pierdere și ne spunem: “Dumnezeu se ocupă de asta. Căile Lui sunt mai înalte decât ale mele”. Deși această afirmație conține adevăr, ea ne poate încuraja să “ocolim” un proces sănătos de abordare a sentimentelor sau gândurilor noastre legate de pierdere.

Cu toate acestea, pe măsură ce am studiat acest concept, am recunoscut că ocolirea spirituală poate fi făcută și față de o altă persoană - de exemplu, dacă cineva își exprimă durerea pricinuită de pierderea sa a unui prieten credincios, iar persoana respectivă răspunde cu “Dumnezeu se ocupă de asta. Căile Lui sunt mai înalte decât ale tale. Trebuie doar să ai încredere în El”. Acest lucru poate face ca persoana rănită să se simtă respinsă, desconsiderată, rușinată și chiar gazată spiritual.

Este exact ceea ce am experimentat eu în biserică - și știu că mulți alții au experimentat și ei. Înțelegerea ocolirii spirituale a oferit un limbaj pentru propriile mele experiențe și pentru clienții mei care caută tratament pentru trauma religioasă. În loc de ocolire spirituală, suntem chemați să ne iubim aproapele în așa fel încât să le onorăm durerea și să îi atragem spre Hristos - cu scopul final (nu imediat) de a-i ajuta să se vindece emoțional și spiritual.

Povestea bunului samaritean din Luca 10 (v. 25-37) este una cu care majoritatea dintre noi suntem familiarizați. Un bărbat este atacat, bătut cu brutalitate și lăsat să moară. Dar rănile nu se opresc aici. Ea continuă în timp ce atât preotul, cât și levitul îl “ocolesc” pe om pe cealaltă parte a căii. Acești oameni, care sunt conștienți de legea “Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”, aleg să ignore nevoia omului din motive pe care le putem doar presupune.

Ceea ce știm este că un samaritean, pe care evreii îl disprețuiau, este singurul care se oprește pentru a-l ajuta pe om. El vede rănile bărbatului și nu adaugă insulta la rană trecând pe lângă el pe partea cealaltă. În schimb, se apropie suficient de mult încât să vadă nevoia omului și își face timp să îi bandajeze rănile cu untdelemn și vin - oferindu-i vindecare și alinare specifice rănilor sale. Și, pe cheltuiala sa, îl duce pe om într-un loc unde va avea timp și spațiu pentru a se vindeca.

Fie că suntem bunul samaritean sau omul de pe drum, această poveste ne amintește de așteptările mari pe care Isus le are de la urmașii săi atunci când vine vorba de îngrijirea aproapelui rănit.

Într-un articol anterior pentru publicația Christianity Today, autoarea Michelle Van Loon observa că “băncile din zilele noastre sunt pline de oameni care poartă cicatrici - sau răni încă fierbinți - de la suferința din biserică”. Iar atunci când îi ocolim spiritual pe vecinii noștri răniți de biserică, turnăm sare pe rănile lor în loc de ulei și vin.

Pe măsură ce am cercetat ocolirea spirituală, am descoperit că majoritatea oamenilor au experimentat acest sentiment de dispreț și respingere - ca și cum durerea lor ar fi invizibilă, la fel ca omul bătut de pe drum - în cadrul bisericii sau cu prietenii și membrii familiei credincioși.

Nu voi uita niciodată femeia care s-a așezat în biroul meu în timpul unei ședințe și mi-a spus printre dinții strânși: “Familia mea îmi tot spune că sunt exagerată și că îmi provoc singură stresul și anxietatea. Dacă mai aud pe cineva spunându-mi încă o dată “Nu-ți face griji pentru nimic, ci în toate prin rugăciune, bla, bla, bla, s-ar putea să-mi pierd mințile”“. Ea a declarat că aceste cuvinte au făcut-o să se simtă “nevăzută, neînțeleasă, în nesiguranță”.

Ceea ce, fără îndoială, se dorea a fi cuvinte de viață îi răpeau, de fapt, viața. Această femeie rănită dorea ca cineva să-i valideze durerea și experiența. Ea dorea să fie cunoscută.

În cartea sa The Deepest Place (Locul cel mai adânc), Dr. Curt Thompson descrie “a suferi cu” cineva ca fiind faptul de a rămâne prezent și de a accepta durerea persoanei, fără a o continua cu platitudini spirituale. Le permitem să știe că îi vedem, că ne pasă de ei, că suntem cu ei și că suntem dispuși să îi acceptăm așa cum sunt - nu așa cum suntem noi sau cum vrem noi să fie.

Adesea, îi ocolim spiritual pe oameni pentru că ne simțim inconfortabili cu durerea lor sau neputincioși să facem ceva în privința lor. Din propria noastră nesiguranță, instinctul nostru este să le oferim un verset din Scriptură, o zicală spirituală sau o reamintire a unui adevăr biblic, pentru că este singurul lucru pe care ne simțim capabili să îl oferim într-un astfel de moment. Și, deși s-ar putea să ne simțim mai bine în legătură cu situația după aceea, s-ar putea să nu recunoaștem impactul pe care îl are asupra celeilalte persoane.

Asta nu înseamnă că nu vor exista momente când cineva va apela la noi pentru un sfat, înțelepciune sau cuvinte de încurajare. Dar dacă nu ne facem timp să ascultăm, să recunoaștem și să empatizăm cu durerea lor, nu vom ști cum să le satisfacem cel mai bine nevoile și s-ar putea să le facem mai mult rău decât speranță.

În loc să ofere o soluție unică pentru bărbatul rănit, bunul samaritean i-a oferit exact ceea ce aveau nevoie rănile sale specifice, vindecându-i rănile cu ulei și vin. Acțiunile și cuvintele noastre față de vecinii noștri răniți trebuie să facă la fel.

Am învățat această poveste pe calea cea grea în propria mea viață. Înainte de a experimenta propria mea rană în biserică și înainte de a deveni terapeut sau de a-mi lua doctoratul, am fost un slujitor pentru grupuri mici și femei în biserică, care vorbea adesea cu oamenii despre ultimele lor lupte și răni.

Odată, îmi amintesc că am ascultat o membră a bisericii povestindu-și durerea din biserică, iar primul meu gând a fost că cei care au rănit-o nu au folosit modelul biblic de abordare a cuiva cu o acuzație de rău (Matei 18:15-20). Și înainte să mă pot opri, mi-au ieșit cuvintele din gură. Ea a răspuns imediat cu: “O, nu! Nu folosi asta la mine!” Am fost puțin nedumerit pentru că am crezut că avea nevoie să audă asta și că îi va susține cazul. Dar m-am înșelat amarnic, pentru că acel verset fusese folosit ca o armă împotriva ei.

Rana acestei femei curgea, iar eu nu numai că o ocoleam din punct de vedere spiritual, dar îi și turnam sare în rană în loc de ulei și vin. Și, deși nu am știut atunci, recunosc acum că îi dădeam ceea ce credeam că vrea sau are nevoie să audă, în loc să îmi fac timp să o ascult pentru a afla de ce are cu adevărat nevoie.

Biblia ne reamintește că este înțelept să ascultăm repede și să vorbim încet (Iacov 1:19). Acest lucru ne permite să auzim inimile frânte ale copiilor lui Dumnezeu, dar ne permite, de asemenea, să ne aplecăm urechile spre Dumnezeu și să ascultăm cuvintele pe care numai El știe că copiii săi răniți au nevoie să le audă. Scriptura ne spune că “Dacă cineva vorbește, să o facă ca unul care rostește chiar cuvintele lui Dumnezeu. Dacă cineva slujește, ar trebui să o facă cu puterea pe care i-o dă Dumnezeu”. (1 Petru 4:11)

Samariteanul nu l-a chestionat pe bărbatul bătut, nu i-a oferit sfaturi despre cum să își depășească durerea și nici nu i-a spus să își ierte agresorii. El pur și simplu a alinat rănile bărbatului și l-a dus într-un loc unde ar fi avut spațiul și timpul necesare pentru a se vindeca.

Foarte rar rănile se vindecă peste noapte - fie ele fizice sau spirituale. Toate au nevoie de o anumită cantitate de timp și spațiu pentru a se vindeca. Bunul Samaritean a înțeles acest lucru. El nu a pus o limită de timp pentru vindecarea omului, chiar și atunci când a fost pe cheltuiala lui. În schimb, el a scris un cec în alb pentru hangiță pentru a face tot ce era necesar pentru a-l îngriji pe om, atât timp cât era nevoie.

Aceasta este dragostea radicală pe care suntem chemați să o arătăm sufletelor rănite din familiile, bisericile și comunitățile noastre, sau oamenilor pe care Dumnezeu i-a așezat în calea vieții noastre de zi cu zi. Nu putem pune o limită de timp vindecării celuilalt - chiar și atunci când acest lucru este inconfortabil pentru noi. Încercarea de a forța pe cineva să se grăbească și să se vindece îi poate adânci rănile sau cel puțin îi poate opri vindecarea.

Propria mea experiență cu răul din biserică a fost deosebit de greu de înțeles pentru cei apropiați mie, deoarece și ei erau în slujbă. Ei au oferit toate frazele standard de ocolire spirituală: iartă de șaptezeci de ori câte șapte, nu lăsa soarele să apună pe mânia ta, întoarce și celălalt obraz. Și deși poate că au avut intenții bune, cuvintele lor mi-au redeschis rănile din nou și din nou. Îmi cereau să mă întorc exact în mediul care mă rănise în mod repetat.

În cele din urmă, am pus în aplicare limite pentru a mă putea vindeca. După ce nu am frecventat biserica timp de un an, m-am reintegrat încet în sânul bisericii în care am slujit cândva. Chiar și atunci, când mă apropiam de biserică, încă experimentam simptome asemănătoare cu cele ale PTSD: ritm cardiac rapid, noduri în stomac și disociere. Mi-am dat permisiunea ca, chiar dacă nu mă simțeam în siguranță în timp ce stăteam în parcarea bisericii, să plec. Și de multe ori, am făcut-o. Dar în cele din urmă m-am vindecat oferindu-mi timp și spațiu.

Biserica este plină de oameni răniți, la fel ca mine și ca mulți dintre clienții mei. La urma urmei, nu cei sănătoși au nevoie de un doctor, ci cei bolnavi (Marcu 2:17). Săptămână de săptămână, oamenii intră în casa Domnului cu răni nevăzute, fie proaspete, fie purulente. Și pentru mulți, spațiul și timpul pot fi tot uleiul și vinul de care au nevoie. Dar prin simplele noastre acte de compasiune, vecinii noștri răniți de biserică pot experimenta iubirea vindecătoare a lui Hristos, așa cum vrea El ca iubirea Sa să fie cunoscută.

Material scris de Peridot Gilbert Reed pe 20 septembrie 2024 în publicația Christianity Today (de unde a fost preluat și adaptat). Peridot (Peri) Gilbert-Reed este consilier profesional autorizat și supervizor. Ea este, de asemenea, un specialist certificat în traume, concentrându-se pe trauma religioasă.