Închinarea de faţa lumii... (serial)

Vă simţiţi familiarizaţi cu fenomenul ridicării de mâini în timpul unei slujbe de biserică? Catolicii, ortodocşii şi o mare parte din creştinii legalişti cu siguranţă că nu se vor simţi. Nu îi blamăm, e treaba lor cum se simt cu privire la un fel sau altul de închinare. Pe penticostali, carismatici şi pe non-denominaţionali îi aclamăm acum. Ei înţeleg şi îţi vor spune cel mai bine ce înseamnă să ridici mâinile atunci când te închini înaintea lui Dumnezeu.

Pe cât de straniu ar părea acest fenomen pentru unii sau alţii, pe atât de adevărat este faptul că închinarea multora dintre noi este doar de faţadă. Adică de ochii lumii.

Acum cred că am captat atenţia la cei mai mulţi. Deja unii se simt ofensaţi, jigniţi şi... cu onoarea la pământ. Mulţi din cei ce sunt acum ofensaţi ştiu că ceea ce scriu aici este adevărat, că ei nu se închină lui Dumnezeu din toată inima, în duh şi în adevăr, şi nu au o trăire de închinare ca stil de viaţă. E greu. E foarte greu să ai un stil de viaţă de închinare. E mai greu însă să fi un închinător.

Cu ceva timp în urmă eram la biserică, de data aceasta nu la o slujbă ca toate celelalte (monotone, familiare, reci, fără nimic emancipator, etc.) ci la o întâlnire cu membrii. Se discutau mai multe probleme şi lucruri care trebuiau de rezolvat. La un moment dat se ridică un oarecare "frate" care venise în faţă cu o listă cu nemulţumirile lui. A spus multe şi mărunte. A pus punctul pe Ţ, cum spunem noi uneori. Una din nemulţumirile lui era că "de ce se tot prelungesc cântările ce se cântă din faţă?". Lui nu îi plăcea aceasta. Vroia doar cântări cu 2 strofe şi poate un cor de 2 cuvinte apoi să fie tăcere. Îi plăcea - probabil - dezbaterile... provenea din familie de predicatori, pe care nu am ajuns să îi cunosc, dar numai lucruri rele am auzit de ei. Atitudinea lui de la această întâlnire mi-a provocat o stare de deja-vu. Mereu când sunt la biserică şi tinerii conduc o cântare şi ultimul cor îl mai transformă în codă... îmi sar în cap vorbele la omu ăsta nemulţumit.

Totuşi Tu eşti Cel Sfânt şi Tu locuieşti în mijlocul laudelor lui Israel. (Psalmul 22:3)

Mai acum ceva zile mi se mai întâmplă o chestie care a trebuit să o memorez şi să o scriu acum. Eram într-un parc şi mâncam un covrig şi deodată îmi sare în faţă unu care vroia să-mi vândă nu ştiu ce parfumuri... cred că ştiţi povestea. În fine, după ce îl refuz pe nenorocitul ăsta de comerciant ambulant, îmi continui contemplarea la ce se întâmpla în jur. Acum nu ştiu să zic sigur dacă comerciantul s-a dus la alt om şi de acolo a început ceea ce urmează să vă spun, dar aşa presupun eu. Omu care a fost abordat începu să vorbească vulgar şi să înjure, tipic caracterului românilor bădărani din zilele noastre. Om cu vocabularul defect. După ceva vreme aud că zice ceva de biserică celălalt, iar înjurătorul spune de-a dreptul şi răspicat, "Biserica? Mă doare în bască de biserică! Eu nu merg la biserică decât la Crăciun, botezuri sau cununii!"

Părea foarte determinant. Încerca să îi explice "homo religiosus", de acum devenit fost "homo vulgaris" că el le ştia pe toate, şi încă prea bine. Mi-am ciulit urechile ca să aud ce zicea că părea interesant."Măi, tu te-ai rugat vreodată cu mâinile tale?" a întrebat omu pe celălalt. "Să spun Doamne iartă-mă şi dă-mi viaţă lungă şi drum liber înainte". Parcă începea să sune a Iosif Ţon. Mă şocase. Se putea ruga vulgarul ăsta şi încă cum. Şi biserica o detesta, că îl durea basca. Nu mintea.

Atunci m-am gândit la ce adevăr ieşise pe gura lui. Că suntem cu toţi aşa de falşi în închinarea noastră. Că mergem la biserică din obişnuinţă şi uneori şi din obligaţie, nu din dorinţa de a-L căuta şi lăuda pe Dumnezeu. Devenim atât de familiarizaţi cu toate că dacă face careva altfel... parcă ne-ar strica programul.

Vreau, dar, ca bărbaţii să se roage în orice loc şi să ridice spre cer mâini curate, fără mânie şi fără îndoieli. (1 Timotei 2:8)

De multe ori la biserică am văzut persoane care după ce au cântat ceva la biserică au ieşit repede afară şi au început să chicotească şi să spună că ce o văzut el sau că era să cânte altceva sau alte lucruri... Era o indignare să îi aud. Deja îi ştiam când îi vedeam în faţă că ei o fac pentru show. Vroiau să zică lumea din biserică ceva interesant despre ei, nu? Pe alţi i-am auzit cum urlă din vocea lor şi atâta se mai fandosesc şi mai bagă tot felul de muzică în jurul lor... şi de fapt cântecul lor e nu mai ştiu ce traducere sau nu mai ştiu ce melodie a lui altu... şi nu prea s-a primit imitaţia produsă de ei. La final toţi vorbesc, ce o mai cântat şi ăsta, sau aia! Zici că era cântăreţul ăla.... Banal. Nimeni nu zice că a fost într-adevăr o laudă pentru Dumnezeu şi o jertfă plăcută Lui.

Pe alţii îi auzi cu gen de muzică populară în biserică şi la cei din generaţia mai în vârstă le place mult asta. La noi, generaţia tânără nu prea ne place. Eu personal le numesc manele creştine. Au versuri oarecare... şi muzica aiurea. Nici măcar nu e produsul unei stări de închinare, sau de rugăciune. O plezneală, să placă la urechi şi să mai poată să dea din picior babele din biserică.

Dacă ar fi să judecăm toate aspectele despre închinare nu ar ajunge spaţiu să scriem despre nenumăratele nereguli care există printre noi în biserică. Oare de ce nu le place la oameni să caute să se închine lui Dumnezeu în sfinţenie, în curăţie, în adevăr? Cred că trebuie să le explice cineva ce este aceasta. Cred că ar fi un subiect bun pentru un articol următor - închinarea de faţă cu Dumnezeu. Rămân dator, aşadar, cu aceste explicaţii. Vă doresc toate cele bune până atunci!

Va urma...