Oare chemările la altar sunt biblice?

Este posibil ca detaliile specifice ale chemării la altar moderne să nu fie biblice, dar anumite principii generale sunt teme ale Noului Testament: organizarea de întâlniri, declararea Evangheliei în moduri creative, manifestarea compasiunii alături de Vestea Bună și oferirea unei șanse de a lua o decizie.

La sfârșitul predicii, pianistul sau alți muzicieni se îndreptau înapoi în față și începeau să cânte un cântec de laudă mai lent. Apoi, pastorul invita sufletele pocăite să vină la altar, care era, în general, o serie de bănci unde oamenii puteau îngenunchea. Printre motivele pentru a veni în față se numărau salvări, rededicări sau vindecări.

Chemarea la altar. Această tradiție are un trecut interesant și a fost un element de bază în majoritatea bisericilor evanghelice timp de decenii. Dar este ea biblică?

Care este istoria chemării moderne la altar?
Rădăcinile chemării la altar datează de la renașterile din secolele al 18-lea și al 19-lea, în special în Statele Unite și Marea Britanie. În această perioadă, predicatori precum George Whitefield, Jonathan Edwards și Charles Finney au condus mișcări caracterizate de o predicare ferventă și de o chemare la convertire personală.

Unul dintre primele cazuri înregistrate de apel la altar a avut loc în timpul Marii Treziri din coloniile americane. George Whitefield, un predicator proeminent, cunoscut pentru discursul său puternic, îi chema adesea pe ascultători să vină în față și să își mărturisească public credința. În cadrul acestor adunări, care se desfășurau adesea în aer liber, pe câmp deschis, indivizii făceau un pas înainte spre “banca de jale” sau spre zona desemnată pentru a se ruga și a căuta mântuirea.

Practica a căpătat o mai mare tracțiune odată cu Charles Finney, o figură de frunte în cea de-a doua Mare Trezire. Metodele inovatoare de evanghelizare ale lui Finney puneau un accent puternic pe agenția umană și pe puterea de convingere. El a predicat mesaje cu încărcătură emoțională, întâlniri de trezire prelungite și un sistem de invitație a persoanelor să se prezinte și să-și încredințeze public viața lui Hristos.

De-a lungul secolului al 19-lea și la începutul secolului al 20-lea, chemarea la altar a continuat să evolueze și să se adapteze în cadrul cercurilor evanghelice. Acesta a devenit instituționalizat în cadrul structurii reuniunilor de trezire, a cruciadelor evanghelistice și, în cele din urmă, a serviciilor bisericești obișnuite, servind ca un marker vizibil al convertirii și al angajamentului. Pe măsură ce evanghelismul s-a răspândit la nivel global, practica chemării la altar a devenit sinonimă cu proclamarea Evangheliei și cu chemarea la ucenicie.

Chemarea la altar a oferit o platformă publică pentru ca indivizii să își declare public credința și să primească afirmarea din partea comunității de credincioși. Pentru mulți, actul de a ieși în față simboliza o ruptură decisivă de trecut și un angajament față de un nou mod de viață.

Criticii și-au exprimat îngrijorarea cu privire la potențialul său de manipulare, emoționalitate și superficialitate. Unii au pus la îndoială baza sa biblică, susținând că pune un accent nejustificat pe un singur moment de decizie, mai degrabă decât pe procesul continuu al uceniciei.

Cu toate acestea, pentru nenumărați credincioși, chemarea la altar rămâne un moment sacru și transformator în călătoria lor spirituală.

Ce spune Biblia despre altare?
De-a lungul Bibliei, altarele au o importanță religioasă și simbolică semnificativă în contextul închinării și al sacrificiului. Aceste structuri sacre au servit ca puncte de focalizare pentru ofrande aduse lui Dumnezeu și ca locuri de întâlnire cu divinitatea.

În Vechiul Testament, altarele sunt prezentate în mod proeminent în practicile de închinare ale Israelului antic. Cartea Geneza consemnează mai multe exemple de patriarhi, precum Avraam și Iacov, care au construit altare pentru a oferi sacrificii și a se închina lui Dumnezeu. De exemplu, după ce Dumnezeu i-a promis țara Canaan, Avraam a construit un altar în Sihem și un altul în Betel (Geneza 12:7-8; 13:18).

Cu toate acestea, reglementările privind altarele devin mai detaliate în contextul Legii Mozaice. În Exod, Levitic și Deuteronom, Dumnezeu oferă instrucțiuni specifice cu privire la construcția, amplasarea și utilizarea altarelor în Cortul și, mai târziu, în Templu.

În Tabernacol, care a servit drept sanctuar portabil pentru israeliți în timpul peregrinării lor prin pustie, existau două altare principale: altarul de bronz al arderii de tot și altarul de aur al tămâierii. Altarul de bronz era situat în curte și era folosit pentru sacrificii de animale, simbolizând ispășirea păcatelor și dedicarea închinătorului față de Dumnezeu. Altarul de aur al tămâierii, situat în interiorul Locului Sfânt, era folosit pentru arderea tămâii parfumate, reprezentând rugăciunile poporului care urcau spre Dumnezeu (Exodul 30:1-10).

Când Solomon a construit Templul din Ierusalim, a urmat aceste instrucțiuni, construind un altar magnific pentru arderile de tot din bronz (1 Împărați 8:22-64). Acest altar a jucat un rol central în sistemul de sacrificii de închinare prescris de Legea lui Moise.

În Noul Testament, conceptul de altar capătă o semnificație diferită, deoarece accentul se mută de la structurile fizice la realitățile spirituale. Altarul principal în Noul Testament nu mai este o construcție fizică, ci mai degrabă crucea lui Hristos. Evrei se bazează pe imaginile din sistemul de sacrificii din Vechiul Testament pentru a-L prezenta pe Isus ca fiind sacrificiul suprem, al cărui sânge aduce iertare și răscumpărare pentru umanitate (Evrei 9:11-14; 10:10-14).

Mai mult, apostolul Pavel vorbește despre credincioșii care se prezintă pe ei înșiși ca jertfe vii, sfinte și plăcute lui Dumnezeu, ca un act de închinare spirituală (Romani 12:1). În acest sens, conceptul de altar devine metaforic, reprezentând predarea vieții cuiva lui Dumnezeu și oferirea de sine în slujba Lui.

Deși este posibil ca altarele fizice ale Templului să nu mai fie relevante în epoca Noului Testament, principiile pe care le reprezintă - închinarea, sacrificiul și devotamentul față de Dumnezeu - rămân esențiale pentru credința și practica creștină. Suntem chemați să ne oferim viețile ca jertfe vii, căutând în permanență să-L onorăm pe Dumnezeu în tot ceea ce facem, atât individual, cât și colectiv, ca trup al lui Hristos.

Care sunt exemplele de invitații evanghelice din Noul Testament?
În Noul Testament, mai multe exemple ilustrează invitații evanghelice de grup, în care Isus sau apostolii au chemat indivizi sau mulțimi să răspundă la mesajul de mântuire și de ucenicie. Aceste invitații au servit adesea drept momente cruciale de decizie și angajament în contextul predicării și al slujbei publice.

Un exemplu notabil se găsește în Evanghelia după Matei, unde Isus rostește Predica de pe Munte, o învățătură cuprinzătoare despre principiile Împărăției lui Dumnezeu. La încheierea acestei predici, Isus lansează o invitație amplă tuturor celor care ascultă, îndemnându-i să facă o alegere deliberată în ceea ce privește răspunsul lor la mesajul său.

“Intrați pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta și lată este calea care duce la pieire și mulți intră pe ea. Dar mică este poarta și îngustă este calea care duce la viață, și numai câțiva o găsesc.” (Matei 7:13-14)

Aici, Isus prezintă un contrast puternic între calea distrugerii și calea vieții, invitându-i pe ascultătorii săi să analizeze cu atenție implicațiile alegerilor lor. Deși această invitație este adresată întregii mulțimi adunate pentru a-l asculta pe Isus, ea are o semnificație personală pentru fiecare individ în parte, provocându-i să ia decizia de a-l urma din toată inima.

În cartea Faptele Apostolilor, vedem numeroase cazuri în care apostolii au predicat Evanghelia în adunări mari, ceea ce a dus adesea la convertiri în masă și la răspunsuri la mesaj. Un astfel de exemplu are loc în ziua Cincizecimii, când Petru ține o predică puternică în fața unei mulțimi din Ierusalim, convingându-i de păcatele lor și chemându-i la pocăință și la botez.

“Petru a răspuns: ‘Pocăiți-vă și fiți botezați, fiecare dintre voi, în numele lui Isus Hristos, pentru iertarea păcatelor voastre. Și veți primi darul Duhului Sfânt’“. (Faptele Apostolilor 2:38)

Această invitație determină un răspuns dramatic din partea mulțimii, deoarece trei mii de oameni aleg să se pocăiască și să fie botezați, simbolizând acceptarea lui Isus ca Domn și Mântuitor (Faptele Apostolilor 2:41).

Aceste exemple evidențiază diversele moduri în care invitațiile evanghelice de grup au fost extinse în Noul Testament, dezvăluind natura puternică a mesajului de mântuire și a chemării la ucenicie. Fie că au fost transmise de Isus sau de apostoli, aceste invitații au provocat atât indivizii, cât și mulțimile, să răspundă la Evanghelie cu credință și ascultare, pregătind terenul pentru întâlniri transformatoare cu Dumnezeul cel viu.

Ce putem învăța din Biblie despre invitațiile la Evanghelie?
Tradiția modernă a chemării la altar este veche de doar câteva secole, iar invitația obișnuită la slujba bisericii nu apare în Biblie. În același timp, oamenii trezirilor spirituale precum Charles Finney au modelat invitația după narațiuni precum predica lui Petru din ziua Cincizecimii și alte prezentări ale Evangheliei pentru grupuri mari din Faptele Apostolilor. Alte confesiuni, cum ar fi carismaticii, au inclus așteptări de vindecare, văzute de asemenea în Noul Testament.

Întâmpinăm probleme atunci când aceste invitații devin emoționale sau manipulatoare. În dorința noastră de a-i vedea pe oameni venind să se întâlnească cu Isus - și simțind că succesul slujbei noastre se bazează pe aceste răspunsuri - suntem tentați spre emoționalism, frică, amenințare sau manipulare. Aceste lucruri nu fac parte din Evanghelie. Isus a întâlnit momente în care nimeni nu a răspuns. Ascultarea noastră constă în declararea mesajului dintr-un loc al dragostei, independent de răspuns.

În același timp, Noul Testament oferă exemple de invitații la Evanghelie, iar noi putem învăța multe din acestea.

1. Urgență și claritate. Invitațiile Noului Testament subliniază urgența mesajului și nevoia de claritate în comunicare. La fel cum Ioan Botezătorul i-a chemat urgent pe oameni la pocăință pentru a se pregăti pentru venirea lui Mesia, și noi astăzi trebuie să transmitem mesajul Evangheliei cu claritate și convingere, subliniind necesitatea pocăinței și a credinței în Isus Hristos.
2. Implicare personală. Isus și apostolii s-au angajat cu indivizii și cu mulțimile la nivel personal, abordând nevoile și preocupările lor specifice. Ar trebui să le urmăm exemplul construind relații autentice cu ceilalți, ascultându-le poveștile și împărtășind Evanghelia în moduri care să rezoneze cu experiențele și circumstanțele lor unice.
3. Incluziune și compasiune. Invitațiile la Evanghelie din Noul Testament se adresează oamenilor din toate categoriile sociale cu mesajul iubirii și harului lui Dumnezeu. Ar trebui să întruchipăm acest spirit de incluziune, primind în familia lui Dumnezeu oameni din medii și culturi diverse și dând dovadă de compasiune față de cei care suferă sau sunt marginalizați.
4. Îndrăzneală și curaj. Apostolii au dat dovadă de îndrăzneală și curaj în proclamarea Evangheliei, chiar și în fața opoziției și a persecuției. Suntem chemați să le imităm exemplul, împărtășind cu îndrăzneală credința noastră cu alții, indiferent de potențialele riscuri sau provocări implicate, având încredere în puterea Duhului Sfânt de a lucra prin ei.
5. Autenticitate și integritate. Invocările Evangheliei în Noul Testament s-au caracterizat prin autenticitate și integritate, reflectând credința și angajamentul autentic al celor care le-au proclamat. Ar trebui să ne străduim să întruchipăm aceste calități în propriile noastre vieți, trăindu-ne credința astfel încât alții să fie atrași de Hristos prin mărturia noastră.
6. Rugăciunea și dependența de Dumnezeu. De-a lungul Noului Testament, vedem exemple de rugăciune care precedă și susțin proclamarea Evangheliei. În loc să ne bazăm pe emotivitate sau pe carismă, ar trebui să ne asigurăm că rugăciunea se află în centrul a tot ceea ce facem, recunoscând dependența noastră de Dumnezeu în toate lucrurile și rugându-ne cu fervoare pentru oportunități.
7. Un moment de decizie. De multe ori, atunci când cei din Noul Testament au predicat Evanghelia, au adus oamenii la un moment de decizie. Trebuie să ne amintim să fim suficient de îndrăzneți pentru a face un apel la acțiune și a lua o decizie, concentrați pe persoana lui Hristos și conduși de Duhul Sfânt.
8. Creștere continuă și ucenicizare: Invitațiile Noului Testament subliniază importanța creșterii continue și a uceniciei în viața creștină. Astăzi, nu ar trebui să ne concentrăm doar pe convertirile inițiale, ci și pe hrănirea noilor credincioși și pe ajutarea lor să crească în credința lor, așa cum au făcut apostolii cu cei care au răspuns la mesajul lor în biserica primară.

Este posibil ca specificul chemării la altar moderne să nu fie biblic, dar anumite principii generale sunt teme ale Noului Testament: organizarea de întâlniri, declararea Evangheliei în moduri creative, manifestarea compasiunii alături de Vestea Bună și oferirea unei șanse de a lua o decizie. Studiind și aplicând aceste lecții din exemplele de invitații la Evanghelie din Noul Testament, putem deveni ambasadori mai eficienți ai lui Hristos, proclamând cu credincioșie Vestea Bună și făcând ucenici pentru gloria lui Dumnezeu.

Acest material a fost scris pe 24 martie 2024 de Britt Mooney (foto alăturat) în site-ul Christianity.com (de unde a fost preluat și adaptat). El trăiește și spune povești minunate. Ca autor de ficțiune și non-ficțiune, este pasionat să învețe bisericile și organizațiile nonprofit puterea povestirii pentru a inspira și răspândi adevărul. Mooney are un podcast numit Kingdom Over Coffee și este autorul publicat al cărții We We Were Reborn for This: The Jesus Model for Living Heaven on Earth (Modelul lui Isus pentru a trăi Raiul pe Pământ), precum și Say Yes: How God-Sized Dreams Take Flight (Spuneți da: Cum își iau zborul visele de mărimea lui Dumnezeu).[no-sidebar]