365 de zile de biserică

Oare câţi dintre noi l-au luat în serios pe David atunci când scria în Psalmul 27:4 despre dorinţa lui de a locui în Casa Domnului toată viaţa?

Un lucru cer de la Domnul, şi-l doresc fierbinte: aş vrea să locuiesc toată viaţa mea în Casa Domnului, ca să privesc frumuseţea Domnului, şi să mă minunez de Templul Lui.

Ceea ce pare cel mai greu de înţeles este faptul dacă el chiar vroia să petreacă toată viaţa în Casa Domnului, sau exprimarea lui din acest verset era doar ceva poetic, metaforic, sau o exprimare aparte prin care să îşi descrie dorinţa lui fierbinte de a fi cu Dumnezeu.

Sunt sigur că David a înţeles noţiunea de timp a lui Dumnezeu.

Dacă ar fi să o luăm omeneşte, o zi are 24 de ore, o săptămână are 24 x 7 ore, o lună are 30/31 x 24 x 7, iar un an are totul înmulţit cu 12. 365 de zile înseamnă 8.760 de ore, adică 525.600 de minute, sau 31.536.000 de secunde! Dacă am sta să calculăm cât face o viaţă de mers la Casa Domnului... ecuaţia noastră ar avea prea multe zerouri.

Nu vreau să spun că doresc să vă provoc la o astfel de ecuaţie mai mult sau mai puţin posibilă pentru noi. Iată mai jos un tipar pe care îl folosesc unii oameni pentru slujbele lor din biserică şi felul cum enoriaşii săi participă la slujbe:

1. biserică -- servici -- acasă -- odihnă
2. servici -- biserică -- acasă -- odihnă
3. biserică -- servici -- biserică -- acasă -- odihnă
4. biserică -- acasă -- odihnă -- biserică -- acasă -- odihnă
5. servici -- acasă -- odihnă -- biserică -- acasă -- odihnă

Toate acestea sunt nişte modele de participare la biserică. Poate le-aţi putut identifica. Prima categorie prezintă biserica cu serviciu de rugăciune dis de dimineaţa, înainte de începerea serviciului. A doua este biserica unde există o slujbă divină după ce vin oamenii de la servici; a treia categorie la însumează pe ambele. A patra este pentru o zi de duminică, în cazul în care biserica respectivă are 2 slujbe divine, iar ultima categorie este pentru bisericile care au slujbe în timpul nopţii, aşa numitele seri de veghe.

Făcând un mic calcul, putem lua exemplul de la biserica unde merg eu, care a avut tot felul de slujbe, de la ora 6:30 dimineaţa rugăciune zilnic în afară de duminica, apoi marţi seara era serviciu de rugăciune, miercurea repetiţie de cor, joi seara serviciu divin, vineri seara (dacă e ultima vineri din lună) este seară de veghe, sâmbăta este seara întâlnirii cu tineretul şi duminica cele două slujbe obişnuite. Asta înseamnă 6 x 30 minute (pentru slujbele de dimineaţa de rugăciune), plus 2 ore de marţi seara, plus 2 ore de la repetiţia de cor, plus 2 ore de joi seara, plus 4 (sau mai multe ore) de vineri seara, depinde de cât ţine "harul" atunci, plus încă 2 ore de la întâlnirea de tineret şi, într-un final 3 ore duminică dimineaţa şi 2 ore duminică seara... adică 20 de ore pe săptămână. O săptămână am spus că are 168 de ore, ceea ce înseamnă că mai mult de 11,90% din timp se petrece la biserică --- pentru o persoană care e implicată în toate aceste slujbe menţionate mai sus.

Dacă stăm să calculăm câte ore se mai odihneşte o astfel de persoană şi câte ore merge la servici, după 1 lună de zile de un astfel de ritm va trebui să îşi ia ori concediu de odihnă, ori va renunţa la slujbe.

Ceea ce este cel mai ciudat este faptul că la unii le chiar place să vină la biserică mereu. Pentru diferite motive, poate nici măcar pentru motivul real de a se închina lui Dumnezeu. Dacă am calcula şi numărul de ore pe care clericii din bisericile noastre evanghelice îl petrec în biserică... veţi fi uimiţi să vedeţi că ei stau mai puţin decât laicii la slujbe. În primul rând ei nu participă la repetiţiile de cor, nici la întâlnirile de tineret şi probabil că nu s-ar trezi zilnic să vină la ora 6:30 dimineaţa la rugăciune la biserică. Poate că vin 2-3 zile, apoi pun pe alţii din conducere să participe. Ei sunt mult mai consumaţi duminica când slujesc enoriaşilor.

Zilele acestea chiar m-am îngrozit de câte slujbe am avut la biserică. Aproape că au fost zilnic pentru că au fost şi sărbătorile. În loc să stea oamenii acasă şi să se odihnească, să petreacă timp calitativ cu familiile, bisericile au ajuns să răpească şi să distrugă încetul cu încetul viaţa de familie. Chiar şi la biserică separă bărbaţii de femeile (cel puţin aşa este la noi la biserică). Deja devine adevărat ceea ce spunea cineva odată, doar serviciul şi biserica separă familia. Mă gândesc la cei care sunt implicaţi în slujbe mai importante şi trebuie să călătorească în alte oraşe şi ţări, fiind invitaţi să slujească într-un fel sau altul la diferite biserici. Nu ştiu ce familie mai este aceea în care soţul este acasă doar... când toţi dorm, sau poate nici atunci.

La început nu a fost aşa. Faptele Apostolilor 2:42-44 defineşte simplu şi clar tiparul adevărat al vieţii de biserică:

Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii, şi în rugăciuni. Fiecare era plin de frică, şi prin apostoli se făceau multe minuni şi semne. Toţi cei ce credeau, erau împreună la un loc, şi aveau toate de obşte.

Acest tipar al începuturilor creştinismului adevărat nu a fost instituit de nimeni. A început ca o nevoie a celor care se întorseseră de la lucrurile lumeşti la Dumnezeu şi îşi puneau viaţa şi posesiunile la dispoziţia Lui. În decursul istoriei veţi observa că oamenii au încercat să revină la tiparele Vechiului Testament, să facă nişte slujbe după un anumit standard, să poarte anumite haine la slujbe... şi să facă totul formal mai mult decât real şi simplu.

În zilele noastre s-a ajuns mult mai departe. În bisericile noastre nu mai avem frică de Domnul, nu mai este legătura frăţească şi nici rugăciunile nu mai sunt aşa de aprinse ca altă dată. Totul a devenit un entertainment. Venim la biserică pentru a mai asculta pe cineva şi apoi să ne întoarcem acasă şi să criticăm şi să ne batem în păreri pro şi contra cu referire la cele ce au fost la biserică. Se pare că istoria şi omenirea a creat un ciclu anormal, de la adunarea sfinţilor la adunătura de marketing trend, biserici unde se fac lucruri pentru a atrage pe oameni, se cântă muzică rock, rap, house, pop, o, şi încă poate că nu aţi auzit de xxxchurch --- biserica pentru staruri porno.

Am trecut la extreme, dincolo de nivelul acceptabil de convieţuire, la o mediocritate care şi-a pus puternic amprenta pe tot ceea ce se face în biserică. S-a demolat de mult tiparul biblic al bisericii ca slujire, şi s-a ajuns la o clădire. S-a început de la închinarea în aer liber - Adam, Eva şi Dumnezeu - la Cortul Întâlnirii din timpul exodului din pustie, la Templu din vremea regilor poporului Israel, la sinagogi, mănăstiri, minarete, biserici mici, biserici medii, biserici mari, catedrale şi în curând vom vedea şi complexe bisericeşti, ceva în genul mall-urilor din zilele noastre.

Am trecut de la simplu la structurat, la suprem, la superb, la stupid, la straniu; de la peisaj viu, la pereţi reci, la peisaje pictate, la prostie.

Biserica în sine îşi pierde nu doar esenţa ei, dar şi definiţia ei... devine ea mântuitoare de vieţi (în conceptele ortodox-liberale de astăzi) şi nu un loc unde oamenii să vină să se întâlnească cu Dumnezeu şi să se închine Lui şi numai Lui!

Ceea ce încă ne uimeşte, şi se pare că noi o trecem des cu vederea, este definiţia simplă a lui Dumnezeu a conceptului despre biserică: "Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor." (Matei 18:20). Aceasta este de fapt biserica, aceasta este adunarea, acolo este slujirea adevărată şi autentică. 

O astfel de biserică poate fi experimentată şi trăită nu doar 365 sau 366 de zile dintr-un an. Locul acela este familia ta, este familia mea, este locul unde eu mă apropii, alături de cei dragi, la picioarele Domnului, la altarul rugăciunii, al slujirii şi al iertării reciproce, locul unde Domnul îşi revarsă binecuvântarea Lui - în unitate. Când familiile noastre devin altare unde închinarea noastră este adusă doar lui Dumnezeu, un grup mai mare de familii vor forma un altar mai puternic, o adunare mai mare unde Dumnezeu se manifestă şi unde prezenţa Lui devine nu doar ceva solicitat mereu, ci o parte integrantă din viaţa fiecăruia care trăieşte în sfinţenie, în închinarea în duh şi în adevăr, aşa cum o cere El (Ioan 4:23).