Cei care au ”spart” biserica

Trebuie să admit, nu îmi place să fiu indiferent când văd că ceva aiurea se întâmplă în jur. Încep să analizez lucrurile și să văd diferitele perspective. Gen: Ce s-a întâmplat? De ce s-a întâmplat? Putea fi evitat acest lucru?

Adevărul este că nu tot timpul găsesc răspuns la aceste întrebări. Culmea, primesc răspunsuri ulterior, participând la diferite activități care poate nu au nici o legătură cu incidentele pomenite. Tocmai de aceea am decis astăzi să revin la o chestiune care am început să o re-observ a fi un incident repetativ din cadrul bisericilor, ceva care parcă a trecut dincolo de termenii de tradiție, obicei și repetiție. Parcă a devenit un fel de ”caracter unic” al anumitor biserici. Și parcă nu își dă nimeni seama că nu trebuie să stea așa lucrurile!
Zilele trecute am fost invitat să particip la slujba unei biserici dintr-o altă localitate și am ajuns puțin mai devreme acolo. Brusc, fără să vreau eu personal acest lucru, s-a aprins în mine ”spiritul de observație”. Luam notițe în mintea mea de ceea ce observam. Și mi se părea că este așa de straniu că se întâmplă acestea în jur. 

Probabil că aș fi dorit să decurgă altfel lucrurile, dar nu știu cum să le pun. Și dacă aș fi știut... la ce folos, că nu avea să asculte nimeni de un ”străin”, ca mine. 

De fapt nu am fost străin. Cineva m-a recunoscut și m-a salutat. Ciudat a fost că m-a salutat dar nu mă privea în ochi. Asta mi s-a părut foarte straniu! De ce oferi un salut, zâmbești și nici măcar nu ai curajul să te uiți la om în ochi? Am auzit eu de culturi din alte țări din Africa unde privitul în ochi pare a fi ceva care denotă o ofensă, dar la noi, în România... nu! M-am simțit foarte ciudat. Dar mi-am dat seama ulterior că acele persoane făceau acest ”gest” din prea multă obișnuință, din prea puțină instruire, din formalismul lor religios. Oare cine eram eu să îi blamez? Și dacă le-aș fi spus în față, oare s-ar fi ”atacat”? Mă mir acum de aceste lucruri, dar pare bizar să fi aspru când ești pentru prima dată la o biserică la care nu ai mai fost niciodată, și să începi să faci dojane și mustrări la cei pe care poate nu au avut intenția rea, dar felul privirii lor din acel salut spunea poate cu totul altceva. Da, ei aveau nevoie de o schimbare, dar nu a spart nimeni tiparul ăsta învechit din ei.

Apoi slujba. Totul a fost parcă după o matriță întocmit și apoi aplicat. Gen regie, repetiție, relocări de locuri, sunete, accente puse... Nu filma nimeni. Nu se transmitea online slujba. Nu era nimeni ”expus”, așa că totul a decurs, să zicem așa, într-un stil oarecum de familiaritate religioasă. Mă întreb dacă în sala respectivă erau străini, oameni care nu cunoșteau pe Dumnezeu, oare ce senzație ar fi avut ei? Probabil că partea cu ”muzica și programul artistic” ar fi făcut din ei ”publicul” de care nici o biserică nu duce lipsă. ”A, suntem aici doar în vizită. Am vrut să vedem și noi cum e la pocăiți. Da, a fost frumos...” 

Și ei au trecut neobservați, fie că au fost prezenți sau nu acolo la slujbă, pentru că tot programul a fost ceva obișnuit. Nu a fost nimic pentru ei, de parcă totul ar fi fost derulat într-un cerc închis, gen club creștin de duminică seara, cu muzică, poezie și două, poate trei discursuri intercalate cu puțină emoție, o stare rugativă și probabil câteva provocări pentru ziua următoare. Pe unul dintre vorbitori nu am putut să nu observ că era plin de clișeele tatălui său; avea exact aceleași vorbe și feluri de exprimare ca ale lui și părea ”copia fidelă” a unui tipar uman care a fost cizelat de vremuri trecute, amintiri și versete din Scriptură citite să scoată în evidență o oarecare idee sau un șir de gânduri care... să se lege între ele pentru ca ascultătorii să fie ”întreținuți”. 

În jurul locului unde stăteam în acea sală se perindau fără oprire niște copii care nu mai aveau stare. Era cald, le era sete, erau plictisiți. Un copil a adormit chiar toată slujba sub scaunele unde stăteam noi în partea din spate. La finalul slujbei cu greu a fost desprins de pe podea să fie dus acasă de părinți. Aveam din nou ochii pe modul de ”alertă”, să nu cumva să lovesc, fără să îmi dau seama, cu papucii sau picioarele, pe acel micuț adormit pe podea. Măcar nu era balcon în acea biserică, pe copil sigur nu îl chema Eutih, iar slujba nu a avut o vorbire îndelungată (vezi Faptele Apostolilor capitolul 20, versetele 7 la 12). Deci pot să spun că, deși am fost ”lovit” de plictiseala acelor copii, nu s-a terminat totul cu un dezastru. 

Nu, nu s-a spart nimic acolo. Nu a fost nimeni rănit, nu au fost incidente neplăcute - în afară de plimbatul acela al copiilor cam ieșit din normal, vreo 2-3 scâncete și vreo câteva note cântate greșit de muzicanți. Am observat totuși că lângă mine, pe rândul din stânga mea, era un tânăr cu o Biblie mare, cu înscrisuri în ea, care părea afectat și era el însuși 100% prezent la tot ceea ce se făcea. La rugăciune, deși rostea aceleași cuvinte, am simțit că are o seriozitate și un sens în ceea ce vocifera, vroia ca ceea ce se ruga să se întâmple, să ia ființă, să se miște ceva prin puterea și prezența lui Dumnezeu. În schimb, în fața mea stătea o bătrânică, care era exact opusul lui. Parcă pe ea a lovit-o și mai tare plictiseala. Nici măcar nu s-a ridicat în picioare când am fost solicitați spre a face acest lucru, în respect, față de rostirea unei rugăciuni. Ea era acolo ca un alt ascultător, fără habar de ce rost ar avea prezența și rolul ei acolo, fără ca rugăciunile ei să aibă vreun sens. Probabil că le rostea din prea multă religiozitate, își mai bifase că a fost prezentă și duminica respectivă la slujbă, că a văzut-o pastorul, a salutat-o individul care nu privea pe nimeni în ochi... și probabil că și ea dădea mâna cu alte surori din prea multă obișnuință, familiaritate și aroganță transpirată.

Eram oarecum ”spart” de aceste lucruri și oameni din jur. Programul, deși a fost ceva lejer, a fost oarecum reușit pentru că la final a fost pus să se roage individul cu Biblia mare de lângă mine. A rostit o rugăciune punctuală, care probabil mulți din jur au lăsat-o să treacă precum apa printre pietre, fără ca ei să fie afectați, gata să plece înapoi acasă, gata să pună o bifă la ”pontajul” bisericesc și probabil să revină acasă la cină, la ceai, la ceva de ronțăit. Nu s-a dat pizza la finalul slujbei, am uitat să menționez, așa că toți s-au împrăștiat la ”corturile lor”, în grabă...

Nu am nimic de argumentat. Nu mă așteptam ca aceste lucruri să se întâmple așa cum s-au întâmplat. Au fost acolo prezenți diferite categorii de oameni care au avut sau nu habar de scopul lor în viață. A fost un program ca oricare altul. Nu s-a pocăit nimeni. Nu au fost lacrimi vărsate care să arate remușcare, întoarcerea de la păcat, venirea cu smerenie înaintea lui Dumnezeu. Au fost doar lacrimi de aducere aminte a celor care nu erau prezenți acolo, persoane care s-au cunoscut din tinerețe cu cei de acolo și care trebuiau să fie și ei prezenți în seara aceea la slujbă. În schimb au fost prezenți copiii lor. Și au transmis ei ștafeta pe care au primit-o părinții lor. Chiar dacă nu au oferit saluturi ignorante, ei au fost acolo să cânte, să facă slujba pe care o îndrăgesc și să se simtă bine cu privire la aceasta. Una e să fi mulțumitor că ai făcut ceva pentru Domnul și alta e să faci ceva fără să-ți dai seama și alții să interpreteze greșit. Personal cred că este loc de multe modificări, de ajustări, de schimbări, dar nu sunt eu în măsură să le impun, să le recomand poate da, însă nu sunt 100% sigur că vor fi luate în seamă. Sper totuși că individul cu Biblia aceea mare, care s-a rugat la final, va ”molipsi” pe ceilalți din jur, că ”spărtura” de acolo va fi reparată și va avea loc o schimbare după inima lui Dumnezeu. În jurul acelei biserici erau mulți oameni care nu îl cunoșteau pe Dumnezeu și, sunt sigur că nu ar fi participat la o astfel de slujbă pentru că lor li se pare ciudat că nu este ca ”la biserică la noi”. Poate totuși vor fi unii care vor căuta cu sinceritate pe Dumnezeu, vor auzi vocea Lui și mesajul Cuvântului lui Dumnezeu le va străpunge inimile să fie mântuiți. Pentru o astfel de spărtură trebuie să ne rugăm. Doamne ajută!