De ce lucrurile bune țin așa puțin?

Astăzi, 4 martie 2023 se împlinesc 46 de ani de când a avut loc cutremurul cel mai mare din România (4 martie 1977). Nu aveam nici un an atunci când a avut loc acest incident nedorit de nimeni. Și astăzi, la atâta timp... oamenii încă mai au temeri legate de trecutul lor, legate de ceea ce s-a întâmplat la alți vecini ai României cu câteva săptămâni în urmă... 

Unii oameni au ajuns să mănânce pe pâine zi de zi felia lor de frică de cutremur. Și partea cea mai ”nasoală” este că majoritatea canalelor de știri din România bagă pe gâtul tuturor această ”hrană amară”. Nu pot să îi spună că ar fi ”fake”, dar ei nu știe să măsoare efectul mesajelor transmise de ei zi de zi.

De fapt nimeni nu vrea să mănânce frica pe pâine la micul dejun și nimeni nu este un nutriționist moral al valorilor eronate transmise zi de zi pe toate canalele de știri. Pun ceva cu efect emoțional și te anunță că urmează ceva care o să te afecteze. Dacă știu că o să afecteze oamenii spre sentimente de spaimă, de frică, de teroare, de îngrijorare... de ce le mai prezintă?

Ce rost au scurtele știri amuzante de la final... dacă ei au început să prezinte de la început ceva care produce doar rău în sufletele oamenilor?

Păi nu e greu de dedus care să fie răspunsul la aceste întrebări. Canalele de știri urmăresc o agendă pe care o scrie cineva în ascuns. Uneori mai auzeam la finalul unor astfel de știri ”traumatizante” că ”persoanele nu erau vaccinate”. Acum nici măcar nu mai menționează așa ceva! De ce nu se spune că sunt sau nu vaccinate? Că nu mai e la actualitate ceea ce era pe vremea pandemiei când marile corporații farmaceutice au făcut miliarde și miliarde de bani pe seama unui stupid experiment de laborator care acum... cu chiu cu vai îl admit că așa a fost, deși mulți au tras semnalul de alarmă la faza incipientă... dar cineva a vrut ca viața tuturor să fie afectată de un experiment diabolic.

De ce lucrurile bune țin așa puțin?

Pentru că noi nu am învățat niciodată să prețuim lucrurile care chiar au valoare și în care merită să investim. Pentru că nu am fost nici măcar instruiți pe băncile școlilor chestiunile acestea care le-am considera elementare: să pui valoare pe ceva care este bun, plăcut, care face bine sufletului tău, nu care dăunează întregii societăți. La ce bun să spui că s-a întâmplat un incident nefast dacă nu spui și care ar fi remediul ca să fie evitat pe viitor astfel de evenimente?

Recent auzisem de un individ care și-a ucis vecinii pentru că au pus o ”vrajă asupra lui”. Ulterior am citit printre mai multe exprimări ale mass-media (unii au blurat fața criminalului, alții l-au afișat fără regrete) că acest incident s-a întâmplat din motive religioase. Dacă nu pot să găsească nodul în papură, trebuie să fie ceva de natură religioasă. Au luat și ei interviu la o vecină din apropiere care ”nu era cu toate țiglele pe casă” și aia altceva nu a avut să spună decât că ”religia e de vină”! Sărmana femeie! Probabil că teofobia ei obscură a mâncat așa de mult și de adânc din sufletul ei nenorocit încât mintea ei - cu ce nivel de judecată și de moralitate avea în acesta - nu a putut ”cloci” altceva mai bine gândit, mai bine cugetat și mai adaptat decât că trebuie să dea vina ea pe ce credință sau ce religie avea acel criminal. Era criminal, fie că mergea la cea mai mare catedrală, fie că a făcut mii și mii de milostenii, fie că a rostit mii și sute de mii de rugăciuni și toate celelalte....

Când i-am văzut fața într-un ziar local mi s-a părut că îl cunoșteam după figură de la o biserică pe care am frecventat-o cândva în trecut. Și atunci mi-am pus întrebarea... dacă biserica și comunitatea în care sunt eu, tu, noi ceilalți... are în ea astfel de ”specimene”, cum de s-a ajuns ca acest om nenorocit să facă o astfel de faptă condamnabilă? Chiar dacă el însuși a admis ulterior că ”va merge sigur în iad pentru asta”, cu siguranță că știa o parte din adevăr... dar de ce nu s-a ținut de adevăr mai mult și a plecat urechea la șoapte străine, cuvinte necugetate, gânduri murdare, moarte și iad?

Lucrurile de acest gen se întâmplă în jurul nostru pentru că oamenii alimentează lupul din ei - firea păcătoasă care nu a fost încă crucificată împreună cu Hristos - în loc să hrănească mielul din ei - acel rod al suferințelor Mântuitorului, care prin vărsarea Sa de sânge a produs o răscumpărare și ne-a făcut să fim fii și fiice ale Împăratului Împăratului și noi suntem în turma Lui, El este păstorul nostru, noi urmăm vocea Lui și o cunoaștem și o ascultăm și deslușim bine vocea Lui de alte voci străine. Și atunci când hrănim mai mult ceea ce știm că nu trebuie hrănit... debalansăm echilibrul nostru interior în care noi am fost creați să existăm. Deviem de la ”viața este bună” la ”orice minune ține trei zile” (vorba aceea românească). Că începi să te obișnuiești cu ceva nou, dar parcă tot mai mult îți plăcea prostia aia din trecut în care ai fost legat, în care te-ai complăcut, unde te simțeai bine cu alți tovarăși de pahar, de bârfe, de prostii... bun de legați toți laolaltă.

Lucrurile bun țin puțin pentru că ele au termenul de expirare pus de noi. Nepunând valoare pe ele... de la sine se diminuează, se sting, se ofilesc. Și mai sunt și lucrurile cu care nu ai fost obișnuit să le auzi, nu poți să le primești și ai instinctul acela de a le refuza. Când îți spun că ai o problemă și că trebuie să ți-o rezolvi... tu te eschivezi și încerci să aduci scuze și mai târziu să te auto-intitulezi un ”provocat mintal” (sau handicapat) în toate chestiile. 

Închei cu o mică povestioară adevărată. Anul trecut - sau acum doi ani - am avut ocazia să cunosc un aviator cu mare experiență. Am mers împreună cu familia la un picnic și el a venit să ne ia cu mașina. Când am urcat în față, pe partea dreaptă, am salutat și am urcat, uimit fiind din cap până-n picioare! Pilotul era la volan. Dar nu avea picioare. Îi erau amputate. În clipa aceea mi-au trecut prin cap mii și mii de scenarii, ”oare cum și-a pierdut omul acesta picioarele?” ”trebuie să fi fost ori un accident, ori să fi fost implicat într-un incident și cândva a fost un erou într-o luptă crâncenă?”

Nu. Nu era nici una dintre variantele mele. Nu am vrut să îl întreb de picioarele care nu le mai avea. Așteptam ca el să-mi spună povestea adevărată. Și a spus-o. Mi-a spus că probabil că nu voi crede ceea ce îmi va spune... dar nu și-a pierdut picioarele în aviație. Nici în vreo luptă, nici în vreun cutremur sau ce vă mai imaginați voi acum. Le-a pierdut la spital, de la o infecție luată de la sistemul medical din iubita și îndrăgita noastră țară. S-a infectat primul picior, a trebuit să îl amputeze. Apoi și al doilea. Dureros. Nu mai știam ce să spun... Avea pe mașină semnul de ”persoană cu dizabilități”. Când am ajuns la locul lui de parcare unde locuia mi-a povestit cum cineva a văzut semnul de pe parcarea lui și repede a tras concluzia: ”băi, handicapatule!” La care el - aviatorul nostru - a răspuns cu multă înțelepciune: ”sunt cu handicap fizic, dar nu sunt handicapat mintal!” Își pierduse omul picioarele datorită unei situații teribile din trecutul lui... dar mintea, mintea lui nu și-a pierdut-o. Mi-a povestit multe întâmplări din viața de pilot. Avea așa un stil minunat de a le spune că te transpunea alături de el atunci, acolo în trecut și retrăiai alături de el acele momente minunate. 

Pentru el acele clipe nu au ținut doar câteva zile. El a știut să le păstreze în minte. A știut să le transmită cu un limbaj excepțional și o judecată de om matur, care a trecut prin viață și care nu dădea vina repede pe vreo circumstanță, vreo religie, sau o prostie. A admis cele întâmplate și viața lui a mers și merge mai departe. Pentru un astfel de om ”viața este bună”, așa cum scrie și pe cana de la începutul acestei postări. Pentru alții... este goală, cam cum ar vedea ei cana dintr-o parte. Doar că viața asta o ai așa cum o faci și așa cum ți-o ți. Ai trăit bine și ai știut să faci bine și să vorbești de bine? Ai să ai parte de bine. Ai făcut invers... o să ai totul invers, logic. Așa că... faceți bine și nu mai credeți tot ce zboară și nu vă mai alimentați sufletele cu temeri despre cutremure și nenorociri și moarte. Pentru că de astea au experimentat și cei care au fost înaintea noastră și pe niciunul dintre ei nu am auzit să ne fi transmis cumva să ne temem de circumstanțele din jurul nostru. Ne-au transmis să avem doar o credință fermă și să căutăm pe Dumnezeu. El ne-a creat, ai Lui suntem. Suntem în mâna Lui, orice s-ar întâmpla cu noi. La mulți ani celor care își sărbătoresc ziua de naștere astăzi! :)