Până la urmă, pocăiţii trebuie să se pocăiască?

Am început de ceva vreme acest sondaj cu opţiunile sale, şi am dorit să aflu de la cititorii acestui blog (fără ca eu să votez vreodată în el, şi aici trebuie să mă credeţi pe cuvânt, altfel acest sondaj şi acest articol nu vi se mai adresează) dacă pocăiţii trebuie să se pocăiască.

M-am gândit la câteva răspunsuri care le-ar putea da diferite persoane şi le-am enunţat:

* Da, sigur
* Da, dacă păcătuiesc
* Nu ştiu ce să zic
* Pocăit = ipocrit, deci e tot aia
* Nici o părere
* Nu
Mai jos aveţi şi răspunsurile la acest sondaj care m-au cam frapat...

Iată şi imagina cu ce răspunsuri s-au dat până acum (sondajul s-a încheiat odată cu publicarea acestui articol ce analizează rezultatele... cei care nu aţi apucat să votaţi, asta este, poate în alt sondaj):

Personal credeam că cei mai mulţi vor răspunde cu a doua opţiune sau cu a patra (care aş fi ales-o eu, pentru că cunosc foarte mulţi pocăiţi care sunt ipocriţi, şi ştiu că pentru ei pocăinţa lor e acelaşi lucru ca ipocrizia lor).

Da, Dumnezeu ne cere să ne întoarcem la El cu pocăinţă atunci când am păcătuit, avem la Tatăl un mijlocitor, pe Isus Hristos, vezi 1 Ioan 1:6-9

"Dacă zicem că avem părtăşie cu El, şi umblăm în întunerec, minţim, şi nu trăim adevărul. Dar dacă umblăm în lumină, după cum El însuş este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sîngele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat. Dacă zicem că n'avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi. Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire."

Ceea ce cei mai mulţi nu ştiu este ceea ce am scris în articolul "Semne care arată că faci parte dintr-o biserică bolnavă" acum ceva timp în urmă, şi anume, "toţi sunt sătui de pocăiţi nepocăiţi care cheamă pe nepocăiţi la pocăinţă". Se bat toţi în piept că sunt pocăiţi, sunt evanghelici, sunt penticostali sau baptişti, sau orice alt rit ar fi ei, şi sunt pocăiţi doar duminica de la ora 9 la ora 12, apoi de la ora 18 la 20, în rest sunt... lucru slab, vorba unui vechi amic de al meu din Sibiu. Poate că am spus puţin cu "lucru slab"; suntem nişte parodii de creştini pentru că viaţa noastră de creştini nu arată şi ceea ce suntem de fapt. Am ajun să fim precum definiţia ortodoxismului dată de mine în articolul "Religia albastră a ouălelor roşii...", unde scriam, "Cât despre definiţia cuvântului ortodox, îmi ţin promisiunea. Cuvântul, în mod logic, morfologic, înseamnă drept credincios. Definit însă în mod modern, acesta înseamnă credincios cu numele. Aşa că nu vă mai bateţi mulţi cu capul de pereţi că eu nu sunt ortodox sau că voi nu sunteţi evanghelici. Mai bine vă întoarceţi la lucrurile de bază ale vieţii creştine: dragostea, credinţa şi speranţa."

Creştinii trebuie să fie asemenea lui Hristos. Şi dacă EL este sfânt, noi ar trebui să fim sfinţi! Aceasta înseamnă o trăire de pocăinţă continuă, pentru că trăim şi suntem într-un mediu care ne face să fim vulnerabili: lumea noastră cea de toate zilele. Dacă am fi trăit în altă atmosferă, poate printre îngeri, şi să nu fi avut grijile zilei de mâine, ce să pui pe masă pentru familia ta, cu ce să te îmbraci sau cu ce să te încalţi, cu siguranţă că am fi avut mai puţină nevoie să ne pocăim. Păcătuim pentru că trăim într-o lume decăzută şi care iubeşte şi pune mai mare valoare pe păcat decât pe sfinţenie, adevăr, credinţă, trăire după voia lui Dumnezeu. Aşa a fost lumea de la început, chiar şi cu un potop nu s-a putut schimba natura umană. Aici ar fi aşa de multe de spus. Unii au ajuns să redefinească păcatul, să spună că este o problemă, şi aşa îl denaturează, îi scade din greutatea sa morală şi îl transformă într-o chestiune... genetică. "Dap, avem o problemă genetică, suntem homosexuali că aşa s-a transmis de la cutare sau cutare", auzi pe oameni spunând astăzi. Biblia şi bunul simţ al oricărui om, educat sau needucat, ştie clar ceea ce este păcat pentru că Dumnezeu a pus în noi o conştiinţă! De ce o ignorăm aşa de mult?

Uneori tind să cred că atunci când se întâmplă anumite evenimente unei anumite comunităţi, există oarecum tendinţa la mulţi - şi recunosc faptul că şi eu am uneori această apucătură - să deducem şi să concludem că oamenii aceia au meritat-o! Sunt o comunitate de decăzuţi moral! Păcătoşii! Huă!

Da, au meritat-o. Poate că o meritam şi noi. Am ajuns să facem din pocăinţa noastră o atitudine pe care o preluăm precum o haină, şi o lăsăm şi o uităm tot precum o haină. Ideea e ca noi să ne dezbrăcăm de stilul nostru vechi şi să ne îmbrăcăm în Hristos:

"... cu privire la felul vostru de viaţă din trecut, să vă desbrăcaţi de omul cel vechi care se strică după poftele înşelătoare; şi să vă înoiţi în duhul minţii voastre, şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, de o neprihănire şi sfinţenie pe care o dă adevărul." (Efeseni 4:22-24, sublinierile îmi aparţin)

Prea mulţi ne-am obişnuit cu îmbrăcatul şi dezbrăcatul religios. Vine biserica? O, stai că trebuie să îmi pun baticul, să îmi iau rochia aia lungă. Să îmi iau cămaşa aia cu mânecă lungă, să mă tund chel, ce o să zică ăia de mine la biserică? După ce se termină, paf, toţi la blugi şi la ruj, minijupe, bustul gol, şi ce aş mai putea zice pentru a face pocăinţa unora de râs? La mulţi au ajuns să interpreteze pocăinţa după un stil de legare a baticului la femei, sau la un stil de îmbrăcăminte la bărbaţi. Deja am trecut de la esenţa la pasenţă! Am ajuns să facem modă, fashion religios şi obligativitate religioasă: fără batic nu poţi intra în rai!

Ceea ce nu ştim noi să facem nu se numeşte doar pocăinţa şi părerea de rău atunci când am făcut vreun păcat - nu ştim să ne îmbrăcăm în neprihănire şi sfinţenie! Acestea se realizează doar printr-o părtăşie unică şi apropiată de Dumnezeu, prin Duhul lui Dumnezeu! Fără de El suntem buni la nimic! Atâta timp cât noi vedem, sau ne întruchipăm ceea ce credem noi că ar fi "chipul lui Dumnezeu", pe care trebuie să îl oglindim noi, şi nu ne dăm seama că trebuie să depindem total, zilnic, continuu de Dumnezeu - Cel care ne-a creat să fim "după chipul Său" - noi doar ne pocăim să ne pocăim. Atunci când ne pocăim ca să devenim asemenea lui Hristos nu facem altceva decât să ne îmbrăcăm în neprihănirea şi sfinţenia Sa. Atunci când nu veghem asupra vieţii noastre şi ne pocăim în grabă, facem din aceasta un obicei de genul, "mă spăl pe mâini că m-am murdărit", în loc de "mă curăţesc în întregime căci sunt pângărit şi merg în iadul cel veşnic" dacă voi continua în păcat.

Mă rog ca Dumnezeu să ne dea înţelepciunea să trăim viaţa de creştini cu o pocăinţă de care să nu mai le fie ruşine la cei nepocăiţi. Ma rog ca harul prezenţei lui Dumnezeu să fie cu noi pentru a trăi îmbrăcaţi în sfinţenie şi neprihănire. Mă rog să ne pocăim pentru a ne transforma gândirea din religioasă în sfinţită, curăţită, bună şi plăcută lui Dumnezeu. Amin! Aşa să ne ajute Dumnezeu!