Amintiri de la revoluţie

Deja e la modă ca în luna decembrie să se mai scrie câte ceva despre aşa zisa revoluţie din 1989.

Fiecare scrie cam ce a fost şi ce s-a întâmplat, ce a mai rămas şi cum vede acum lucrurile care au avut loc atunci. Ce e trist acum e faptul că am ajuns să scriem despre nişte fapte istorice ale unor oameni care au luptat pentru libertate şi acum trăim cu părere de rău că vremurile de atunci erau "mai bune".

Pretutindeni auzi cum spun cei din jur că pe vremea lui Ceauşescu tot era mai bine.

O să ajungem cu toţi, cât de curând, să citim în nişte manuale de istorie despre o revoluţie contrafăcută, despre nişte oameni comunişti care au presupus că pot să aducă o stare de democraţie într-o ţară în care mai bine de 45 de ani nu s-a ştiut ce e aia libertatea din toate punctele de vedere.

La biserică am vorbit acum câteva zile în urmă cu cineva care îl regreta enorm de mult pe Ceauşescu şi regimul de atunci. Pe toţi îi molipseşte acum această memorie. Pe vremea aceea, ştiu şi eu că am trăit atunci, cu toţi aveau de lucru, cu toţi aveau unde să locuiască, cu toţi aveau mâncare - chiar dacă era la raţie... măcar nu eram supra-ponderaţi ca în zilele de acum. Erai prins pe stradă şi erai interogat ce faci, unde mergi, de ce nu eşti la lucru, la şcoală, etc. Cantitatea de persoane care erau băgate în şcoli, indiferent de natura lor, era pe atunci mai puţin important decât calitatea de produs care ieşea de pe băncile şcolilor. Important era că dacă terminai o şcoală imediat ţi se găsea şi de lucru.

Parcă îmi vine să cred că totul era făcut în aşa fel încât să supravieţuim, nu să ne sufocăm cu atâta mâncare care acum se aruncă zilnic la gunoi. Era precum mana care o trimitea Dumnezeu în pustie poporului Israel: era doar pentru ziua aceea şi atât. Doar în timpul Sabatului puteai culege mai multă mană, şi aceasta pentru că Domnul instituise ziua de odihnă. Acest aspect însă nu a fost deloc respectat nici într-un caz pe vremea comunismului din România de dinainte de 1989. Cred că e unul din aspectele care le scapă mulţi din vedere astăzi. Şi spun acest lucru nu pentru a evidenţia mişcarea adventistă de ziua a şaptea, ci pentru a sublinia ideea că pe vremea aceea se lucra omul şi omul lucra.

Comparativ cu zilele noastre, am vrea să scoatem şi vinerea şi lunea din zilele lucrătoare, şi am vrea să lucrăm cât mai puţin pentru un câştig cât mai mare. Unii din noi poate îl merită, de ceilalţi nu pot spune nimic. Mă abţin. Poate că nu degeaba a fost făcut omul pentru ziua de odihnă, căci Dumnezeu avea în vedere fiinţa umană cu limitările şi îngrădirile ei.

Acum, comparativ cu vremea de dinainte de '89, oamenii din România sunt precum poporul Israel în pustie, în drumul lor spre Canaanul promis de Dumnezeu. Cu toţi au fost în robia Egipteană şi au trăit ororile acelei perioade. Când dădeau de vremuri rele, grele, dificile, insuportabile, nu exista om care să nu murmure măcar în gândul lui, alţii chiar să vocifereze, că era mai bine atunci, în Egipt. Era ca şi când ei erau în drum spre o ţară de vis, dar ei aveau mereu în ei ţara de robie.... şi aceasta a dus la ruina lor. În Canaan nu a intrat nici unul din cei care au murmurat înaintea Domnului şi care s-au plâns că acolo era mai bine. A trebuit să treacă 40 de ani ca ei şi familiile lor să fie complet eliberate de Egiptul din interiorul lor.

Oare noi de ce am fost aduşi unde suntem acum şi ne suportă în continuare Dumnezeu murmurele noastre că mai bine era pe vremea comunismului?

Ţin minte că în decembrie 1989 eram acasă cu familia. Eram copil pe atunci, din nefericire eram şi bolnav şi cu toţi auziserăm la şcoală, apoi acasă se spunea în ascuns faptul că "ceva straniu" se întâmplase la Timişoara în 16 decembrie 1989. Noi nu trebuia să ştim nimic. Nu aveam voie să fim informaţi corect, complet şi clar. Erau doar nişte reacţii de "huliganism", cum le-a catalogat pe atunci tovarăşul iubit al ţării. Mai târziu am aflat ce fusese.... şi în zilele de dinainte şi de după Crăciun priveam mereu la Telejurnal cum se ducea lumea în eroare... iar apoi cum a început Revoluţia.

Sa răspândit rapid, precum se răspândeşte în zilele noastre gripa N1H1. Cu toţi au aflat că se striga împotriva comunismului şi împotriva lui Ceauşescu. Vecinii din bloc, de frică, au şi baricadat uşile de intrare şi mergeau din uşă în uşă să se sfătuiască, ce să facă, cum să procedeze în acele clipe de răstrişte pentru întreaga naţiune.

Până atunci nu văzusem şi nici nu auzisem împuşcături decât dacă ar fi fost vreun film care să fi scăpat cumva de cenzura partidului comunist. În zilele acelea auzeam cum se trăgea în apropierea blocului unde locuiam şi vedeam şi la televizor ce se întâmpla. Zilele trecute am aflat abia că în ţara noastră acele focuri de armă erau produse de nişte simulatoare pentru a speria şi manipula populaţia. Cert este faptul că atunci, bolnav fiind, am privit continuu la televizor o revoluţie care se transmitea în direct, fără ca să fie oprită de cineva sau ceva.

Poate că era o putere supranaturală la lucru. La noi în Braşov mai fusese în noiembrie 1987 o încercare de răsturnare a regimului comunist, dar a fost rapid înecată cu tehnicile de pe atunci. Foarte interesant că înainte de revoluţie noi puteam merge la biserică în pace şi linişte şi nu am fost vreodată ameninţaţi în cadrul bisericii de cineva, deşi ştiu sigur că ceea ce se întâmpla acolo era bine raportat de "cineva" la urechile "cuiva" din partid.

Anul 1989 a însemnat pentru mine un an în care am văzut cum peste noapte s-au schimbat oamenii din ipocriţi, făţarnici şi idolatrii în oameni ai democraţiei. La şcoală, ţin bine minte, un coleg spărsese din greşeală cu o minge de tenis, tabloul tovarăşului şi diriginta a făcut forfotă mare până când respectivul a reparat totul. Imediat după revoluţie parcă se uitase totul. Parcă li se ştersese la toţi cei mai din frunte memoriile. Parcă cu toţi erau "altfel". Cert este că ei trebuiau să danseze atunci după cum le dicta şi cânta partidul. Nu îi urăsc pentru aceasta. Nu am nimic cu ei. Cred că şi-au trăit soarta care şi-au ales-o şi apoi, la doar câteva zile, înecaseră remuşcările şi amărăciunea cu un zâmbet forţat.

Mai apoi au început să apară ajutoarele de afară. De aici începe însă altă poveste, altă mişcare care a dus la multă prostire a neamului românesc. Nu am să uit niciodată faptul că în acele zile toţi au primit ceva de la alte ţări care au venit să ne ajute. Aveam şi noi de toate.

Ei fuseseră informaţi că apa a fost otrăvită şi auzeam des acest lucru la ştiri. Primiserăm pe atunci nişte pastile care se puneau în apă şi... cică curăţau apa de ce era necurat. Acum avem aşa ceva pe apa de la robinet, simt şi acum acel gust... de clor, rugină şi o tratare a apei nu puţin superficială. Bine că a apărut între timp şi aparatele de filtrare a apei...

Nu ştiu ce aş mai putea adăuga despre anii de atunci. Tind să cred că mă influenţează şi pe mine cei care au trăit mai "profund" acele vremuri. Unii chiar au dus-o mai bine atunci decât acum. Alţii sunt invers. Probabil că ar trebui să ne scoatem din minţi remuşcarea şi să fim acum mulţumitori că "e puţin mai bine". Sau măcar mai bine. Oricum, dacă avem atitudinea de remuşcare pentru vremurile de atunci ne vom infecta singuri şi vom suferi consecinţele remuşcării, ale ranchiunei şi nu în ultimul timp al multor păreri de rău. Oare puteai să faci ceva mai bun şi mai bine atunci? Singurul lucru bun care îl putem face acum cu toţi, şi care se putea face şi atunci, fără să ai probleme cu autorităţile, era şi este să ne punem încrederea în Dumnezeu. El era şi este Cel care a fost, este şi va fi în controlul tuturor lucrurilor. Îmi încredinţez viaţa în mâna Lui. Sper că şi voi veţi face la fel. :)