Iata, vine iaraşi toamna....

Abia ce ajunserăm şi noi să ne bucurăm de căldura verii că a început iarna, pardon, toamna cu ploile şi frigul ei.

Stau astăzi şi mă gândesc, ce s-ar mai putea face pe o astfel de vreme, în afară de a bea un ceai cald sau o cafea cu lapte. Vremea trece oricum, vrei nu vrei. Dacă mergi afară... rişti să te murezi, cum am păţit eu zilele trecute când mergeam la servici. Dacă rămâi acasă, te ia plictiseala. Dacă stai pe net, te ia şi acolo plictiseala. Dacă citeşti ceva sau te uiţi la ceva la TV, poate ca aşa ar mai trece vremea.

Zilele trecute a venit pe la mine în vizită un bun prieten şi discutam noi despre mai multe. Eu eram tare obosit şi căscam, dar mi-am dat silinţa să îl ascult. Mereu când vine la mine în vizită mă uimeşte cu multele lui "perle". O dată a scos o perlă pe care nu am să o uit niciodată. Se referea la excesul de religie a unora şi a început atunci, cu o mare indignare să zică, "sfânta pătrime" şi toate prostiile celelalte. La care şi el s-a oprit şi am început amândoi să râdem în hohote de ceea ce îi ieşise pe gură. Pe drept era adevărat, că unii oameni au rămas la terminologii şi la formalităţi, ca mai apoi noi să le re-definim şi să iasă gogomănii sau chiar blasfemii în ochii celor supra, ultra, extra religioşi.

De data aceasta am început să discutăm despre treburile zilnice şi el îmi spune, Laurenţiu, ce zici de Sabat? La care eu îi dau definiţia mea cea mai simplă, care mi-a venit atunci în minte, "este un timp de odihnă fizică şi spirituală" pe care l-a setat Dumnezeu. Unii oamenii au 2 sabate, unu sâmbăta (dacă nu lucrează în acea zi că au liber de la lucru, sau datorită religiei lor) şi a doua duminica (care este ziua liberă de la stat pentru o mare majoritate de oameni care lucrează). Răspunsul prietenului meu m-a uimit: "Este medicina muncii!" Am stat şi m-am gândit şi am realizat că aşa şi era, şi termenul părea din nou ceva foarte nostim, aşa că în seara aceea doar despre acest aspect am discutat şi am pălăvrăgit.

Mi-a părut foarte bine că venise la mine să mă viziteze căci adusese cu el o revelaţie la care a ajuns şi el cu privire la timp, pe care nu am să o uit niciodată. Mi-a luat o foaie şi un pix şi a trasat pe ea ceva, în timp ce eu mai răspundeam la un telefon; el aştepta ca eu să termin şi ideea lui era tot acolo, nu o pierduse. Cam aşa era desenul lui:

- ∞ ----------------------------------.---------------------------------- + ∞

La un capăt este minus infinit, iar la celălalt capăt plus infinit. În mijloc era un punct mic. Minus infinit, mi-a explicat el, reprezintă trecutul, iar plus infinit viitorul. Punctul era timpul prezent, care se scurgea pe măsură ce vorbea. Îmi spunea el, citez, "secunda 20" care tocmai a trecut a fost odată viitor, dar a venit apoi "secunda 21" şi tot aşa. De fapt punctul acela arăta, după cum zicea el, cum trecutul devora viitorul, sau viitorul devenea trecut, prin urmare nu ar exista timpul prezent căci el devenea mereu trecut.

Am stat şi m-am gândit. Dacă noi nu aveam unităţile de măsură ale timpului, tot aveam să vedem că soarele răsare şi soarele apune şi că aşa a mai fost o zi, apoi a venit noapte, şi tot aşa. Chiar dacă defineam momentul de acum prin ceva, în suflarea următoare el era deja altceva.

Dumnezeu s-a revelat pe Sine ca un Dumnezeu prezent, "Eu sunt", nu Eu voi fi şi nici Eu am fost. Sabatul înseamnă de fapt să fi în timpul şi cu persoana lui Dumnezeu. Nu să trăieşti momentul, cum spun unii, ci să urmăreşti cum punctul se mişcă pe axa timpului şi de fapt el nu poate fi măsurat.

Lucrurile din Vechiul Testament au fost o umbră pentru lucrurile din Noul Testament. Sabatul reprezenta de fapt pe Hristos, din Noul Testament, şi a ţine Sabatul înseamnă a avea o relaţie şi o identificare cu cel care este Domn al Sabatului (Luca 6:5, etc.). El este odihna noastră, nu o zi, care se scurge, acum a fost ora n, apoi nu mai este...

Tot aşa este şi cu anotimpurile. Ne uităm în urmă şi vedem ce repede au trecut anii, cum parcă ieri eram copii şi acum iată că suntem adulţi, începem să îmbătrânim. Ce vom face oare cu clipa care urmează după clipa aceasta de acum? O vom privi ca o clipă sacră - că aparţine viitorului - sau ca o clipă obişnuită - că devine şi ea parte a trecutului? Oricum am vedea lucrurile Dumnezeu este în controlul tuturor. Ceea ce facem noi sau simţim noi trebuie să reflecte ceea ce este El: aşteptăm cu drag ziua când El va reveni şi ne va lua la El acasă. Atunci vor înceta şi ploile, şi frigul, şi toamna, şi arşiţa şi căldurile excesive. Tânjim după acea zi sau doar urmărim punctul cum transformă, încetul cu încetul, viitorul în trecut? Poate că ar trebui să ne gândim mai bine la "medicina muncii" câteodată. Şi ea a fost pusă de Dumnezeu cu un scop - să nu ne batem joc de ea.