Despărţirile nu sunt întotdeauna rele

Când să uneşti şi când să desparţi – aceasta este întrebarea, iar pentru a găsi un răspuns bun e nevoie de înţelepciunea unui Solomon.

Unii rezolvă problema printr-o regulă empirică: Orice unitate e bună şi orice despărţire e rea. E aşa de simplu. Dar, în mod evident, acest mod facil de a trata această chestiune ignoră lecţiile istoriei şi trece cu vederea unele dintre legile spirituale adânci care guvernează viaţa oamenilor.

Dacă toţi oamenii buni ar fi de partea unităţii şi toţi oamenii răi ar fi de partea despărţirilor, sau viceversa, aceasta ar simplifica pentru noi foarte mult lucrurile. Sau dacă s-ar putea demonstra că Dumnezeu întotdeauna uneşte şi diavolul întotdeauna desparte, atunci ar fi uşor să ne croim o cale prin lumea aceasta confuză şi generatoare de confuzii. Dar lucrurile nu stau aşa.

A despărţi ceea trebuie să fie despărţit şi a uni ceea ce trebuie să fie unit este partea înţelepciunii. Unirea unor elemente diferite, precum şi despărţirea arbitrară a unor elemente care se aseamănă nu este niciodată bună, chiar şi atunci când acest lucru poate fi realizat; şi aceasta este cu siguranţă adevărat atât despre lucrurile morale şi religioase, cât şi despre cele politice sau ştiinţifice.

Primul care a făcut o despărţirea a fost Dumnezeu, care la creaţie a despărţit lumina de întuneric. Această despărţirea trasează direcţia tuturor acţiunilor lui Dumnezeu făcute în natură, prin harul Său. Lumina şi întunericul sunt incompatibile; a încerca să le punem pe amândouă în acelaşi loc simultan înseamnă a încerca imposibilul, iar sfârşitul este acela că nu vom avea nici una din cele două, ci mai degrabă o întunecime difuză şi confuză.

În lumea oamenilor contururile bine precizate sunt rar prezente. Rasa umană e căzută. Păcatul a adus cu sine confuzia. Grâul creşte împreună cu neghina, oile împreună cu caprele, iar gospodăria celui drept şi a celui nedrept se află una lângă cealaltă; cârciuma e uşă în uşă cu locaşul unei misiuni creştine.

Dar lucrurile nu vor fi aşa pentru totdeauna. Vine ceasul când oile vor fi despărţite de capre şi neghina va fi despărţită de grâu. Dumnezeu va despărţi din nou lumina de întuneric şi atunci fiecare îşi va urma cursul său. Neghina va merge în foc împreună cu tot ceea ce e neghină, iar grâul în grânar împreună cu tot ceea ce e grâu. Întunecimea se va risipi ca o ceaţă şi toate contururile vor ieşi clar la iveală. Iadul va fi atunci văzut cu claritate aşa cum este el, iar cerul va fi descoperit ca fiind casa tuturor acelora care poartă în ei natura singurului Dumnezeu.

Această vreme noi o aşteptăm cu răbdare. Între timp, pentru fiecare din noi şi pentru biserică, oriunde apare ea în societatea umană, întrebarea care trebuie să ne revină cu constanţă în minte este aceasta: Cu ce trebuie să ne unim şi care sunt lucrurile de care trebuie să ne despărţim? Întrebarea care se ridică aici nu este aceea a coexistenţei, ci aceea a unirii şi a părtăşiei. Grâul creşte în acelaşi ogor cu neghina, dar trebuie oare ca cele două seminţe să fie hibridizate? Oaia paşte lângă capră, dar trebuie oare ca cele două să se încrucişeze? Cel nedrept şi cel drept se bucură de aceeaşi ploaie şi de razele aceluiaşi soare, dar trebuie ei oare să uite diferenţele morale adânci dintre ei şi să se căsătorească unul cu celălalt?

La aceste întrebări răspunsul cel mai la modă este „da”; unirea de dragul unirii şi, ca oamenii să fie fraţi pentru oarece. Unitatea este dorită cu atâta ardoare, încât nici un preţ nu e prea mare şi nimic nu e prea important pentru a ne ţine deoparte de ea. Adevărul este înjunghiat pentru a se pregăti un ospăţ în cinstea cununiei raiului cu iadul, şi toate acestea pentru a susţine un concept al unităţii care nu are nici o bază în Cuvântul lui Dumnezeu.

Biserica iluminată de Duhul nu se va face părtaşă la nimic din toate acestea. Într-o lume căzută ca a noastră unitatea nu e o comoară care să trebuiască a fi dobândită plătind preţul compromisului. Loialitatea faţă de Dumnezeu, credincioşia faţă de adevăr şi păstrarea unui cuget curat sunt nestemate mai de preţ decât aurul din Ofir sau decât diamantele din mine. Pentru aceste nestemate oamenii au fost gata să-şi piardă bunurile, să sufere întemniţarea şi chiar moartea; pentru acestea, chiar şi în timpurile noastre, în spatele diferitelor cortine, urmaşii lui Hristos au plătit suprema măsură a devotamentului lor şi au murit în tăcere, necunoscuţi şi neomagiaţi de măreaţa lume, dar cunoscuţi de Dumnezeu şi fiind dragi inimii Tatălui Său. În ziua aceea, care va da la iveală tainele tuturor sufletelor, aceştia vor păşi în faţă pentru a primi răsplata faptelor făcute în trup. Cu siguranţă unii ca aceştia sunt filozofi mai înţelepţi decât enoriaşii unor tabere religioase ale unei unităţi lipsite de sens, care nu au curajul să stea împotriva curentelor aflate la ordinea zilei şi care bolborosesc câte ceva despre frăţietate pentru că se întâmplă ca în acel moment acesta să fie un subiect cu o bună cotă de popularitate.

A. W. Tozer

„Divide et Impera” (împarte şi cucereşte, lat.) este sloganul cinic al conducătorilor politici machiavelici, dar Satan ştie de asemenea şi cum să unească pentru a cuceri. Pentru a îngenunchea o naţiune la picioarele sale, un aspirant la poziţia de dictator trebuie mai întâi să o unească. Prin apeluri repetate legate de mândria naţională sau de nevoia de a răzbuna rele ale trecutului sau ale prezentului, demagogul reuşeşte să unească poporul în jurul său. După aceea îi este uşor să preia controlul armatei şi să îşi supună puterea legii. Odată făcut şi acest lucru, ceea ce rezultă este o unitate aproape perfectă, dar aceasta este unitatea târgurilor de vite şi a lagărelor de concentrare. Am văzut acest lucru întâmplându-se de câteva ori în acest secol, şi lumea îl va mai vedea cel puţin o dată, când naţiunile Pământului se vor uni sub puterea lui Anticrist.

Când o turmă de oi confuze se năpustește spre marginea unei prăpăstii, o oaie se poate salva doar despărţindu-se de restul turmei. O unitate perfectă a turmei în asemenea momente nu poate însemna decât o distrugere totală a ei. Oaia înţeleaptă, pentru a-şi salva pielea, renunţă la afilierea sa la turmă.

Puterea stă în unirea lucrurilor care se aseamănă şi în despărţirea celor care sunt diferite. Poate că ceea ce avem nevoie în cercurile religioase de astăzi nu este mai multă unitate, ci mai degrabă o despărţire înţeleaptă şi curajoasă. Toată lumea îşi doreşte pacea, dar s-ar putea ca trezirea să urmeze săbiei.

(Extras din volumul "God Tells the Man Who Cares" – A.W. Tozer)