Identități distorsionate de memoriile trecutului în prezent

Urmăream recent o slujbă de la o biserică online și la momentul când am accesat site-ul transmisiei în direct... am fost consternat să dau de un predicator care semăna așa de bine și așa de real cu o persoană pe care am întâlnit-o în trecutul meu, pe vremea când eram adolescent. Nu îmi amintesc numele persoanei de care mi-am amintit, așa că în această postare o să folosesc un pseudonim la alegere: Martin. Chiar în acea clipă îmi trecea prin minte toate memoriile și descrierea vie a acestei persoane care am remarcat-o atunci în viața mea, persoană care după mulți ani am reîntâlnit-o și mai apoi, după alte câteva luni am aflat că era... gay.

Martin avea o pasiune pentru predicare și avea un stil pe care nu îl egala nimeni. Nu mai văzusem până atunci pasiune ca a lui la nimeni și nici nu am mai văzut de atunci încoace altceva similar lui. Atunci când se urca la amvonul bisericii din care făceam parte amândoi, și când îl priveam și îl ascultam... mi se părea că Evanghelia prindea viață în vorbele lui, în gestica lui, în punctele și afirmațiile pe care le făcea. Nu știu să fi fost la vreun seminar teologic pentru că nu lipsise din mijlocul nostru mai mult timp. Aflasem că participa activ la ceva cursuri de instruire locale pe care le făcea un pastor sau comunitatea din vremea respectivă. Nu voi da numele comunității pentru că nu doresc să creez probleme cuiva...

Martin avea în el seriozitatea a ceea ce spunea. Și deși mergea cu noi, cu ceilalți tineri de la biserică, în diferitele deplasări pe care le făceam, el era sufletul acțiunii, a ceea ce se întâmpla între noi. Râdea când noi râdeam. Plângea când noi plângeam. Dar când era vorba de glumă, el era cel care îndrepta lucrurile. Arunca o lumină peste lucruri, avea o perspectivă care îți aducea picioarele pe pământ, la realitate. Te făcea să vezi cu ochii tăi ceea ce noi ceilalți vedeam a fi amuzant și distractiv. El vedea partea serioasă a lucrurilor.

Martin locuia undeva în zona de periferie a orașului. O singură dată am fost la el acasă și el nu era acolo. Colegul lui de cameră - culmea, numele lui încă îmi mai răsună în minte, el era exact opusul lui Martin, însă și lui îi voi da alt nume ca să-i protejez identitatea - Viorel, era un fel de administrator al vieții lui Martin și îl ducea pe direcția pe care trebuia să fie. Sau cel puțin așa credeam eu atunci...

Viorel era bucătar. De fiecare dată când ne întâlneam cu el, sau când venea pe la noi acasă, fie că era vorba de grup de colindători în decembrie, sau la zile de naștere de care nu îmi mai aduc aminte mare lucru..., el se remarca cu ceva din arta culinară. Și mai avea un atu, dacă pot să-l numesc așa. Știa să cânte pe voce de sopran și noi toți râdeam de el. Nu exista tristețe când erai în jurul lui, mereu te făcea să râzi și avea stilul lui aparte, la fel cum Martin avea stilul lui aparte de evanghelist, de om cu Biblia sub braț. Ei doi erau colegi de cameră și ei doi mergeau des în misiune cu alții de la biserică. Nu am fost cu ei niciodată în astfel de ieșiri, dar am aflat ulterior că Martin avea inima pentru a aduce pe alții la Hristos. Viorel, pe de altă parte, participa la toate întâlnirile de rugăciune de la biserică, de la grupuri de casă, era nelipsit, de parcă el ținea prezența la cine a fost și cine a lipsit. Auzisem ulterior că a primit darul prorociei și îl țineam oarecum la distanță, după ce am aflat această informație....

Viorel se izolase mult de noi o perioadă. Nici de Martin nu am mai dat. Dispăruseră din viața cotidiană și am dispărut și eu dintre tinerii de la biserică pentru că am plecat la studii la București. Când am revenit, totul era schimbat. Ei nu mai erau la aceiași biserică, nici nu mai erau împreună...

Am dat de Viorel prin oraș, stătea în gazdă la cineva în centrul Brașovului și am fost la el să-l vizitez împreună cu alte persoane de care nu îmi mai amintesc acum. Am citit pe fața lui dezamăgire, frustrare, negare, regret, rușine. Rușinea lui era cea care încerca să o ascundă cel mai tare, și deși nu reușea să o facă precum dorea el, noi nu am știut că el era ”altfel” de om. A fost la o întâlnire cu credincioși și a avut o prorocie pentru cineva și cuvintele care i-au ieșit pe gură nu au fost prea bine primite. A dat-o în bară. Probabil că de la acel moment s-a despărțit și Martin de el. A spus ce nu trebuia să fie spus și a făcut o pagubă mare. Nu puteam să-i spun eu atunci că ... trebuia să-și fi ținut gura. Nici nu am mai îndrăznit să-l rugăm să ne mai cânte din ”piesele” lui, vocea lui, caracterul lui, viața din acel moment era terminată pentru el...

În clipele când scriu aceste rânduri mi-am amintit așa de brusc și așa de subit de Martin și de Viorel încât eram aproape să izbucnesc în plâns. Viorel era cu tendințe homosexuale, iar Martin... nu se mai căsătorea niciodată. Am aflat de la alții că ei doi erau ”împreună” pentru ”acest motiv”, dar la vremea adolescenței noi nu știam de acest fel de ”apucături” drăcești. De fapt multe lucruri s-au descoperit despre anumiți creștini după anii ce au urmat după Revoluția din 1989. Imediat cum am aflat de aceste ”identități” distorsionate, de acele persoane printre care am crescut și cu care am râs împreună atâta amar de ani... parcă am început să privim toate diferit. Deznădăjduit de diferit. Au fost oare niște momente ratate din viață? Au fost oare zâmbete forțate care le-am simțit în copilărie?

De ce mi s-a amintit despre acești doi amici din trecut acum? 

Parcă privesc în urmă și ... deși mă gândesc că unul dintre ei ar fi putut deveni un mare evanghelist și om care să fie folosit de Dumnezeu... dar prezentul, memoria de acum despre ceea ce ”era de fapt omul” a spart acea imagine bună, pozitivă, frumoasă pe care am avut-o despre el. Și despre celălalt. Oare ei au îngăduit ca în mintea lor să pătrundă ”necurățiile” acestui veac și i-au întinat complet? Oare sufletele lor sunt mântuite? Oare... dacă ne-am mai întâlni cu ei... i-am mai putea vedea ca nevinovați, oameni cu o viață normală, încercând să trăiască cum puteau ei mai bine pentru a fi epistole vii în această lume?

Am atâtea întrebări care îmi întunecă mintea acum. Nu aș fi dorit să privesc la această imagine acum, la ceea ce au devenit ei, la ceea ce s-a aflat ulterior că au ajuns ei să fie. Nu, doream ca momentele din adolescență să rămână... momentele din adolescență. Așa am vrea să îi știm noi de fapt pe oameni mai bine: doar în momentele când râdeam cu ei.

Am fost o dată la o înmormântare și am făcut poze la eveniment. Mai târziu am trimis pozele la una din persoanele care au participat la slujbă... și mi s-a reproșat că nu le dorea, că nu vrea să-și amintească de persoană așa, cu ochii închiși, în coșciug, în negru, învăluită de tristețe, de lacrimi și de regret.

Cine și-ar dori să-și privească prietenii în coșciug? Logic că nimeni! Dar memoriile trecutului pe care le simțim și de care ne amintim în prezent ne arată de fapt cu degetul că noi așa îi vedem pe ei, deși poate ei nu sunt morți, poate ei nu au ajuns încă în groapă... poate nici nu sunt în negru, sau descompuși la doi metri sub pământ.

De ce a trebuit să mi se amintească de amicii mei acum? Ca să-mi amintesc de momentele bune pe care le-am avut atunci cu ei, și de care nu mai am parte acum, în clipele pe care le trăiesc din viața aceasta? De ce? De ce acum? De ce tocmai mie?

Anumite răspunsuri în viață le primim la întrebările pe care nu le-am pus încă. Altele își vor găsi răspunsurile poate dincolo de lumea aceasta. Probabil că s-ar fi putut schimba ceva. Probabil că cineva ar fi putut da un alt curs și sens vieții. Probabil că viața se putea să fie trăită diferit, nu cu regretele pe care le simt eu acum. Parcă nici speranță nu mai văd să fie în jur. Parcă imaginea aceea a momentelor plăcute din trecut a fost spartă, a fost distrusă... și totuși, ceva și cineva mi-a amintit de ele acum. Aici. Cu tristețe. Scriu aceste rânduri cu îngăduința voastră de a-mi permite să închei cu solicitarea de iertare. Sper că voi nu ați avut persoane care ulterior să aflați că aveau altă identitate și că zâmbetele din trecut nu v-au fost spulberate ulterior aflării veștii triste. Sper, măcar acum, ca voi să fi avut parte de o tinerețe mai bună, cu mai multe zâmbete, cu mai multe apusuri de soare, cu mai multe momente memorabile și pline de bucurie și de fericire. Sper... că într-o zi ne vom întâlni și îmi veți spune că ceea ce am sperat pentru viața mea... s-a întâmplat măcar cu voi. Din trecut putem învăța multe. Din imaginile distorsionate despre prietenii din trecut... nu prea mai avem nimic. Adio, Martin, om plin de pasiune și zel pentru eternitate. Adio, Viorel, om plin de zâmbet și cântec și rețete faine. Adio prieteni creștini din trecut, care mi-ați făcut adolescența mai dulce. Vă simt lipsa, chiar dacă am aflat ulterior că voi nu erați ca și noi... normali. Adio!