E o gaură în perete

Zilele trecute, în timp ce mergeam spre muncă, mă uitam pe geamul autobuzului și, spre uimirea mea, deși am trecut de atâtea ori pe acel drum, nu am observat o gaură într-un perete (nu este poza alăturată, dar o pun ca să vă facă să înțelegeți mai bine postarea de azi). Era pe un perete care este chiar la 2-3 pași de primăria orașului, la 2-3 pași de oficiul de protecția consumatorului, la 2-3 pași de câteva biserici mari din zonă, la 2-3 pași de centrul orașului, la 2-3 pași de intrarea în partea istorică a orașului... și la 2-3 pași de a se dărâma. Nu cred că au văzut mulți acea gaură din zidul respectiv. Nu știu exact ce este în spatele lui, dar gaura părea să fie ceva... deranjant. Cel puțin eu dacă eram pe partea cealaltă și vedeam cum trecea lumea pe acolo și... se holbau pe gaura aia... probabil că aș fi reparat chestia aia ”hidoasă”!

Cam așa arătăm noi în fața oamenilor din jurul nostru. Suntem la 2-3 pași de fericirea lor, la 2-3 pași de binecuvântarea lor, la 2-3 pași de scăparea lor din pierzare, din dezastru, din iad... și ei se uită la noi că suntem tot ăia demodați, tot ăia religioși de pe nu știu care vreme, și gaura devine tot mai mare la noi, deși noi parcă nu o observăm din interior... ce să mai zic din exterior.

Există anumite trăsături personale care ne dau de gol felul nostru de a fi, felul nostru de a arăta celor din jur nu doar ceea ce suntem, dar și ceea ce trăim, ce credem, ce manifestăm în noi ca și oameni ai credinței, oameni care îl credem pe Dumnezeu pe cuvânt. Adică citim măcar Cuvântul Său, lăsăm ca lumina Lui să ne arate calea, dar tot în întuneric pășim, tot pe căile vechi și dezastruoase mergem, ne temem de schimbare, de ceva nou, de o revelație mai mare.

Ne temem că o să ne coste mult. Dacă ai în casă o gaură și vecinul te vede pe acolo, nu-i așa că te pui să o repari? Sau chemi un meseriaș și faci ceva! Parcă te ia rușinea numai când te uiți pe gaura aia spartă.

Dar când în mijlocul nostru este o gaură și lumea din jur vede ce fel de păcătoși suntem noi, că arată ei cu degetul la noi și noi nu ne dăm seama în ce mlaștină ne aflăm... că am uitat să aplicăm mustrarea, administrarea disciplinei și instruirea bisericii în ceea ce este drept, ceea ce trebuie urmat și este demn de crezare, demn de iubit, de îndrăgit, de dat mai departe la alții. Avem timp să facem găuri în capul altora, dar gaura noastră nu o vedem... pentru că credem că nu e gaură acolo, că nu se vede de afară, că... suntem ”acoperiți”. Nu ne pasă...

Cunosc o biserică renumită care avea sentimentul de mai sus. Se bătea în piept că avea de toate, că avea programe, că făcea lucrarea Domnului. Până într-o zi când Cineva a observat ”gaura” din zidul lor. Erau cu toții orbi, goi și săraci, deși dacă îi priveai erau cu haine, cu mașini, fără ochelari pe nas. Erau bine - în fața lor - dar erau ”ciuruiți” înaintea Aceluia care este Alfa și Omega, Cel care are în mâna Sa toate lucrurile. Partea cea mai nasoală e că nu alți oameni le-au spus de ”gaura” din mijlocul lor, ci chiar Hristos a trebuit să le-o spună!

Cea mai mare rușine pentru o biserică nu este când pastorul ei cade în păcat și nu află nimeni, ci atunci când se află, și biserica trece cu vederea acest aspect. Sau când membrii acelei biserici trăiesc un stil de viață ultra-lumesc: duminica sunt sfinții care să-i pună toți în față și pe pereți și în rame, iar de luni până sâmbătă sunt scârbe și bestii și nenorociți.

Oare se vor ridica oameni care să repare zidurile acestea sparte vreodată? Oare vor mai vedea și alții aceste ”găuri”? Oare vor râde alții? Oare vor plânge alții?

Am cercetat să văd dacă cei din jur observă spărtura din zidul acela din oraș, dar nu i-a păsat nimănui. Probabil că și în bisericile cu probleme este aceiași atitudine: nu ne pasă de nimic. Doar după ce vedem că prin acea spărtură au intrat la noi alte lucruri pe care nu le-am fi primit niciodată cu ușa deschisă. Poate că atunci cineva se va ridica și va astupa spărtura. Nu ca să fie lucrurile ”estetic”. Ca să se îndrepte lucrurile. Să se revină la ceea ce Biblia numește normalitate. Să se scuture zidurile și să se scuture tot ce este de scuturat. Să se vadă cine pe ce temelie este și cine pe ce a zidit. Așa poate că își vor da și alții seama că nu lungă le-a fost trăirea, umblarea, viața... că au fost delăsători, în loc să fie astupători de găuri în pereți.