Inelul cu piatra cât un gândac de Colorado

La ce vă gândiți atunci când vedeți un inel cu o piatră mare nestemată prins pe el? Probabil că este un fals - așa aș spune eu, în grabă, fiind un necunoscător, desigur. Doar că... dacă ai lângă tine un expert, cu uneltele de testare, cu siguranță că îți va spune altceva despre acel inel. Dacă va fi un fals, sau un inel autentic, o va spune în urma analizei riguroase folosind tehnici pe care doar ei le cunosc. Și da, anumite inele mai au inscripționate pe spatele lor serii care prezintă calitatea și materialul din care sunt făcute. 

Așa se face că astăzi, în timp ce mergeam cu autobuzul liniștit la muncă... se așează în fața mea un individ cu două plase mari, și s-a scuzat că nu prea poate să le țină în brațe. Am tăcut, că nu aveam altă variantă. Nu eram de aceiași vârstă cu el, am observat că era mai în vârstă decât mine și... nu aveam chef de vorbă. La o mișcare oarecare am văzut cu coada ochiului drept că individul purta un inel cu o piatră MARE roșiatică, cam cât un gândac de Colorado, dacă nu chiar și mai mare. 

Nici măcar nu m-a interesat inelul respectiv... însă individul a insistat să îmi spună ce este, de unde îl are, unde a slujit el și apoi pe mâna cealaltă să îmi arate un alt inel, tot cu o piatră MARE roșie, dar de data aceasta era mai dreptunghiulară. În timp ce discutam cu el - sau mai bine zis, în timp ce el își prezenta ”capodoperele inelare” - mi-a spus că crede că știu la ce se referă prin acel inel. 

Eram stupefiat. Cum poate un străin să îmi pună așa de multe întrebări și să facă așa de multe deducții, mai ales că nu ne cunoșteam de nicăieri? Am răspuns că nu știu la ce se referea... apoi el a elucidat misterul. O să vi-l spun, dar mai târziu. Mi s-a părut ulterior că el a ”elucidat” acestea ca să scoată ceva în evidență. Și imediat după ce mi-a dezvăluit misterul presupusei cunoașteri a ceea ce reprezenta acel inel am vrut să-i pun și eu o întrebare mai incomodă... 

Inelul lui era din generația Illuminati. A declarat cu destul de mult tupeu că face parte din această grupare și că este din generație de cruciați din Malta... Apoi l-am întrerupt și am spus că da, știu de Malta și de cruciați, că am și eu o cană din Malta adusă de o cunoștință. Când a rostit acestea, deși eu sub nici o formă nu am dorit să cunosc aceste detalii ”extra”, am fost dus cu gândul că omul acesta ori vrea să impresioneze, ori vrea să arate ceva. Vroia să arate cine este și cine a fost... lucru pe care l-a mărturisit fără să îl trag eu de limbă. 

Imediat am tras și concluzia că... probabil în perioada Comunismului ar fi fost persecutat. I-am și pus această întrebare puțin incomodă aș spune eu. Dar el nu s-a sfiit și a răspuns negativ. Nu puteam să cred ceea ce auzeam, însă nu am exprimat uimirea mea cu figura mea, peste care era masca. Eu aveam ambele mâini în mănuși pentru că era destul de frig - atât afară cât și în autobuz. Și eu aveam un inel în deget, dar nu am scos mănușa să îi arăt ce purtam...

Ne-am despărțit la o anumită stație și i-am urat sănătate și ”Doamne ajută!”, la care el a accentual partea de ”sănătate, că fără ea suntem nimic”. Hmmm... puteam să pariez atunci că vorbele mele de ”Doamne ajută” aveau să ajungă la el... precum nuca în perete. Aici a fost și intenția mea acolo și atunci. Să pun numele Domnului peste el și să fie atins de El. Nu știam ce intenții are, ce trecut a avut el, familia lui, numeroșii nepoți de care mi-a pomenit în acele 10-14 minute cât am fost împreună în acel autobuz...

M-am gândit de ce un om la vârsta lui purta așa inele mari și nu se temea că cineva poate mai cunoscător putea să i le șterpelească. Apoi m-am gândit că omul își scoate în evidență un statut oarecare, deși hainele lui nu erau mai luxoase sau mai strălucitoare ca ale altora din autobuz. El scotea de fapt în evidență o ”apartenență” printr-un semn pe care - a dedus el - trebuia să ne dăm noi seama cu toți; adică ceilalți muritori de foame din jur... că el își permitea să poarte un ditamai inel pe o mână și un ditamai alt inel din constelația iluminaților pe cealaltă mână! Că asta înseamnă că el e un boier... sau ceva de genu...

Vroiam să îi mai pun întrebări, mai ales despre credința sa, dar ceva îmi reținea cuvintele mele în gură. Ceva parcă îmi amintea ”să nu arunc perle la porci”, că avea să vomite sau să se întoarcă împotriva mea cu altceva. Vorba Mântuitorului, ”Să nu dați câinilor lucrurile sfinte și să nu aruncați mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare și să se întoarcă să vă rupă” (Matei 7:6, VDC). Eram conștient atunci că orice îi voi zice acestui ”purtător de inele”... nu aveam să o scot la capăt cu el. Poate că avea ideile lui bine bătute în cuie, iar eu nu aveam nici o intenție să o fac pe ciocanul sau cleștele să i le scot. Dar am rostit doar acele vorbe cu credința că Dumnezeu îi va ”ilumina” cu adevărat sufletul lui, al familiei și neamului lui și îl va aduce pe calea pocăinței. 

Mă gândeam apoi câte lucruri se puteau face doar cu acele 2 inele ale lui, dacă erau pietre neprețuite prinse pe ele... sau dacă ele erau doar niște falsuri... câți ar mai fi râs de el că le purta. A trecut vremea când să faci plecăciune la acei boieri și arvuniți care umblă de colo-colo și toți din jur îl cunosc și îi dau plecăciune. Dar ce plecăciune să dai la unu care poate poartă chiar niște gândaci de Colorado pe degete? La ce bun acele inele dacă viața ta, dacă faptele tale, dacă tot ceea ce ai făcut nu vorbesc mai tare decât simpla strălucire a acelor simple nestemate? La ce bun să porți inel(e) pe deget(e) dacă cei din jur nu pot spune din care împărăție faci tu parte și unde îți vei petrece eternitatea? Sau mai bine zis, la ce bun să porți ceva din altă lume și alte generații când acum nu mai este la modă? 

Cu mulți ani în urmă am cunoscut un om care purta pe mâna dreaptă o brățară grea din aur. Eram toți uimiți de ce acel individ - tot mai în vârstă decât noi era și acest individ - purta acel tip de brățară pe care nu l-am mai văzut la alții din generația lui. M-am scăpat atunci și l-am întrebat dacă... era din aur și de ce o poartă. A răspuns sincer: Cu asta, oriunde aș fi în lume, mă pot întoarce acasă. Practic aurul ăla era un fel de ”asigurare” a lui că... dacă ar fi răpit, sau i s-ar fura actele, hainele, bunurile, doar brățara aia valora cât revenirea lui acasă: biletul de avion, refacerea actelor, etc. 

Doar că la acest lucru nu m-am gândit și la purtătorul de inele de astăzi. Probabil că dacă o să îl mai întâlnesc... o să-l întreb dacă au vreo valoare și dacă ține mai mult la ele, la ceea ce reprezintă ele și ceea ce îl fac pe el să fie, și dacă s-ar putea lipsi de ele cumva, cândva. Cu certitudine că ne-am putea întoarce apoi la o porție de cartofi sănătoși. Gândacii de Colorado... cam asta atacă ei. Așa că... să revenim la ale noastre și să fim mai realiști, să căscăm bine ochii și la alții din jur care poate nu sunt mai înstăriți și mai îngreunați pe degete cu zeci de giuvaieruri... dar care poate au în inimă puțină speranță că Dumnezeu este în control, că El va judeca pe cei vii și pe cei morți și că într-o zi toți vom da socoteală de faptele noastre. Doamne, ajută-ne să fim purtători ai dragostei Tale în această lume și să le transmitem și altora despre ceea ce ai făcut Tu în viața noastră!