Au început cu căderile pe spate, acum se leagă cu batic (să nu mai cadă... cred)

Subiectul ”baticul” este cel mai căutat pe blogul meu. Zilele trecute am văzut că este în top postarea cu Baticul și femeia - o încercare modestă la explicarea unui pasaj dificil, urmată îndeaproape de Chestiunea acoperirii capului pentru Pavel - Un comentariu exegetic și istoric al 1 Corinteni 11:1-16, așa că am decis să vă scriu un articol astăzi tot despre batic. Și asta pentru că recent am avut surpriza plăcută să mă revăd cu niște prieteni de familie cu care nu m-am mai revăzut de aproape 6 ani!

Pe vremea când eram mai apropiați făceam parte dintr-o biserică locală din Brașov și eram, atât noi cât și ei, niște oameni mai modești în ceea ce privește slujirea în biserică. Adică nu eram genul ăla de oameni care să caute să fie după amvon toată ziua, numai ei, și nimeni alții.

Deși viețile noastre au fost influențate și mai apoi și afectate de pastorul care slujea în acea biserică, la un moment dat noi (atât familia noastră, cât și familia prietenilor noștri, ulterior) am decis că este mai bine să ne vedem fiecare de drumul nostru. Noi am apucat spre alte destinații, ei la fel. Dar până mai recent nu ne-am mai întâlnit, nu am avut tangență unul cu celălalt. Și când ne-am întâlnit am avut multe de vorbit unii cu alții. 

Uneori când te vezi cu prieteni cu care ”te-ai avut bine”, parcă trăiești o bucurie pe care nu o poți trăi în altă parte, în alt fel. Cu rudele, cu alți prieteni sau colegi, cu care te vezi mai frecvent, ești tot mai familiarizat, tot mai obișnuit, dar cu cei cu care nu te mai revezi de mult timp și apoi începi să depeni memorii și unde am fost noi, și unde ați mai fost voi... parcă toată curiozitatea devine ”instagramabilă”. Adică te lasă cu gura căscată. Trebuie să ”imortalizezi” cumva acel moment, să îl pui bine undeva, să îți aduci aminte de el. 

Și dacă tot am început cu chestii despre bucurie și despre batic... să vă mai țin puțin în suspans. Nu. Prietenii noștri de familie nu purtau batic atunci când ne-am revăzut, deși erau oameni credincioși, dezghețați, oameni simpli. Erau o familie care nu avea grija zilei de mâine pentru că știau că Dumnezeu le poartă de grijă și nu purtatul de batic.

Faza asta cu baticul a ajuns în discuțiile noastre pe măsură ce depănam din amintiri. Se rupsese firul atunci când noi am plecat primii de la acea biserică și ei rămăseseră acolo. Și atunci s-a întâmplat ceva ce nu mă puteam aștepta nici eu, nici prietenii noștri. Pastorul respectivei biserici devenea tot mai dictator, mai radical. Se îndrepta spre o direcție pe care cu siguranță că el nu știa unde merge, și parcă, totuși... simțea că el trebuie să fie confident că direcția aia ”greșită” era cea bună. 

Ei bine, iată că nu era. Pentru că în mijlocul ”turmei lui” a ajuns să crească oameni care duminica erau una, iar în restul săptămânii alta. E precum acel articol de care am scris... cum că Nu te mai știe nimeni după ce pleci. Parcă acesta a devenit un fenomen tot mai acut printre creștinii zilelor noastre! Vă provoc să faceți acest experiment să vedeți că ceea ce vă scriu și vă tot bat atâta timp la cap nu este doar ceea ce ”mi se pare mie”, ci devine tot mai mult o realitate crudă. După ce pleci de la o biserică... oricât de bun sau oricât de cunoscut ai fi fost... nimeni de acolo parcă nu te mai cunoaște! Cât erai acolo erai văzut ca ”parte din grup”, toată lumea te lua pe sus cu ”pacea Domnului frate!”, ”pacea Domnului soră!”... și brusc... când mergi în altă parte, sau devii independent... te abandonează, te uită, te ignoră, te ocolesc, te batjocoresc în tăcere.

Ei bine, pastorul care a rămas în urmă - noi l-am lăsat în urmă, noi nu am mers după el, logic - a început să aibă deviații. Dar deviațiile lui erau mai vechi. Nu erau deviații de natură doctrinară, teologică, eclesiastică. Erau de natură a unor convingeri personale pe care le-a ridicat la rang de doctrină... și era ceva șubred. Dar înainte să ajungă la a susține cu fermitate și dârzenie ”enigma baticului”, el era un ”nobody” la o biserică tradițională din același oraș. Nu avea activitate în biserică, nu predica, nu l-am auzit vreodată să fie pus la rugăciune, nu mai zic de amvon. Apoi s-a ”transmutat” la altă biserică carismatică unde eu l-am văzut la o slujbă la care am participat fără să îmi dau seama spontan. Era chemat pe scena acelei biserici și pastorul se ruga pentru ei, și paf îl văd cum se duce pe spate. Și el, și alții și mai alții. 

Era prima dată când intram în contact cu fenomenul ”căderilor pe spate”. Nu le-am putut explica atunci, nu le pot explica nici acum, iar atunci când le-am văzut am tăcut. Nu mi s-a părut o manifestare specială. Nu puteam să găsesc un pasaj (nu verset) din Sfintele Scripturi în care să fie afirmată cu tărie această ”manifestare”. Dar timpul a trecut, biserica respectivă s-a ”scindat” și unii au mers într-o parte, alți în alta. Faza asta cu scindarea bisericească nu știu dacă e doar o chestie comună doar în Brașov sau la nivel de județ, de țară... însă am mai auzit și la alții că s-au separat. Unii au avut pretextul că s-au găsit ei a fi mai sfinți decât papa și au venit ei cu alte idei și au format o biserică separată care avea altă sponsorizare, altă sonorizare și altă semnalizare. 

Cam așa a fost și pastorul de care vă menționam mai sus. Da, cel cu căzutul pe spate, de care prietenii noștri, cu care m-am revăzut după atâta amar de ani... ne-au mărturisit cu durere în suflet - și pe chipul lor am putut citi cât de dezgustați au putut să fie - despre faptul că de la ”căderile pe spate”, respectivul a ajuns să susțină cu tărie o altă modalitate de manipulare a credincioșilor evanghelici: ”purtatul de baticuri”. Dacă ați citit articolul meu Teologia care te batjocorește, ați putut înțelege la ce mă refer. E la fel cu expresia aia: ai făcut din țânțar armăsar. Au ajuns mulți nenorociți de pocăiți să nenorocească mințile altor creștini cu o idee stupidă că purtatul de batic te mântuiește, sau că e poruncă din Biblie. Am lăsat la o parte sfințenia, am dat deoparte căutarea neprihănirii și a Împărăției lui Dumnezeu, dar impunem purtatul de batic, care este egal cu zero!

Mi se întorcea stomacul de cele ce auzeam atunci când prietenii mei relatau aceste lucruri. Apoi să nu mai zic de altele. Umblatul după prorocii, și manipularea ”oamenilor lui Dumnezeu” să zică ceva în numele Domnului la alții... ca mai apoi să afli că au primit informații pe ușa din spate legate de cutare sau cutare și că au ”manipulat” și prorocia aia amărâtă! Sindromul celebrității la oamenii din biserică, de care scriam acum 10 ani în urmă încă este în floare! Acum de fapt culegem roadele la ceea ce au semănat unii în rândul creștinilor. Am ajuns să auzim după atâta amar de ani în care înaintașii noștri, care au căutat pe Dumnezeu cu o credință simplă și pentru care au fost persecutați, alții de acum să dea cu piciorul, să râdă chiar și să schimbe forma cu esența și invers. 

Din toată povestea asta de mai sus am luat partea aia bună. M-am revăzut cu niște oameni care au rămas pe calea lui Dumnezeu și care l-au căutat și îl caută în continuare. Ei nu au căutat vreo manifestare, sau vreo impunere de îmbrăcăminte în biserică. Au decis să fie ceea ce vrea de fapt și Mântuitorul: asemenea lui Hristos. Despre aceasta și lucruri mai importante decât o cârpă purtată pe cap... o să mai scriu, așa că nu vă supărați că v-am articulat și în acest material niște chestiuni despre batic. Probabil că v-aș recomanda acum să citiți materialul Bucură-te suflete, astăzi nu mai port batic - este vorba despre nevasta unui pastor pe care am văzut-o eu că nu purta batic... și citea Biblia în acel moment, deci era la un moment de închinare publică (din moment ce am văzut-o eu și mulți alții)... Puteți să lăsați comentarii dacă doriți, voi încerca să vă răspund așa cum știu eu mai bine.